E legată arta cinematografică de...
...teatru? Fireşte. Totuşi, câtă deosebire între arta actorului de teatru şi a celui de cinematograf. Altă tehnică a vorbirii, altă tehnică a mimicii şi a mişcării.
...proză? S-ar părea că cel mai mult, întrucât majoritatea filmelor sunt episoade de viaţă, narate în succesiune firească, unind epicul şi psihologicul, propunând un conflict şi un desnodământ, totul, cu detalii concrete, de decor şi veşminte, de timp şi spatiu. Totuşi, filmul, această operă vizuală cu o durată de circa 90 minute, are alte legi de povestire, alt tip de organizare a substanţei, altă tehnică a gradaţiei, sugestiei şi concentrării.
...poezie? Un număr foarte mare de filme ne-au dovedit-o. Simbolul, atmosfera, comprimarea sensurilor, folosirea figurată a ideii, supleţea asociaţiilor, sinteza plastică — toate acestea ţin de recuzita poetică — şi totuşi, în film, poezia văzută are legi deosebite.
...muzică? Desigur. Şi nu numai datorită coloanei sonore, al cărei rol de o tremă importantă nu mai trebuie demonstrat, ci şi datorită ritmului general al unei opere cinematografice, alternanţelor de precipitări şi suspensii, pauzelor şi momentului culminant, contrapunctului general de teme şi motive.
...dans? Deşi nu pare prea evident, o anumită grupare şi expresivitate a mişcărilor colective şi individuale au legătură cu arta coregrafică, dar, de asemenea, pe baza unor legi proprii, filmice.
...arta plastică? Fără îndoială că filmul uzează de desen, culoare, compoziţie şi că, fără îndoială, conţine peisaje, portrete, naturi moarte dar caracterul dinamic al acestui tip de plastică impune o estetică diferenţiată.
Şi aşa mai departe.
Aliajul de arte dintr-o operă cinematografică nu constituie deci un inventar al mijloacelor acestor alte arte ci un organism calitativ deosebit şi integru.
Pasiunea pentru cinema se adaugă astfel pasiunilor mele artistice precedente, solicitându-mi o pregătire specială şi o anume receptivitate.
Mai mult decât atât, noua artă, ca factor de cultură indispensabil îşi influenţează antecesoarele şi, adesea, iradierea ei se dovedeşte binefăcătoare, chiar dacă formulele „roman cinematografic” sau „cine-poem” sunt discutabile ca orice formule care s-ar vrea exclusive sau superioare celorlalte.
Şi pentru că am pomenit de cultură, mi se pare limpede că profesioniştii acestui domeniu şi mai ales, regizorul de film sunt obligaţi să posede o cultură artistică multilaterală (pe lângă fireşte, cultura filozofică, cunoaşterea ştiintifică a lumii) pentru a putea fi stăpânii autorizaţi ai materialului pe care şi l-au ales.
