Nu sunt de părere că e indicat ca femeile să scrie despre femei, cum se obişnuieşte cam prea des, — în măsura în care aceasta ar sugera o solidaritate subiectivă, poate concesii reciproce, oricum, un uşor „sectarism”. Valoarea recunoscută a actriţelor noastre de teatru şi cinema mă scuteşte însă de această bănuială.
Iată aci câteva rânduri doar despre Graţiela Albini, un nume întâlnit destul de frecvent pe genericul filmelor noastre (a jucat în nu mai puţin de şapte).
Ceea ce spectatorul reţine în primul rând la apariţia acestei actriţe este prezenţa tăcerii ei. Nu fac niciun paradox, se ştie cât accent se pune în predarea artei actorului pe jucarea pauzelor, pe umplerea lor cu trăire afectivă şi că, uneori, o tăcere încărcată cu o astfel de electricitate poate depăşi în intensitate un întreg monoIog strigat. Îmi amintesc, de pildă, de rolul episodic, de ţărancă, jucat de Graţiela Albini în
Omul de lângă tine. Cuvinte puţine (jucarea pauzelor îşi măreşte importanţa, în film), gesturi puţine şi, cu toată această economie de manifestări, impunerea unui caracter.
Mai marcată este personalitatea surorii celei mari din
Dragoste lungă de-o seară. Aceeaşi autenticitate ca a personajului din
Omul de lângă tine cu care, de altfel, are trăsături comune: nobleţe, o tensiune a expresiei care vorbeşte despre puternice drame interioare, căldură reţinută, multă demnitate. S-a mai scris în cronici despre emoţia, cu atât mai patetică, cu cât exprimarea ei e mai sobră, din scena actriţei cu Sandu Sticlaru, care marchează începutul unei iubiri dintre doi oameni greu încercaţi de viaţă.
Cu toată tinereţea pură a obrazului, Graţiela Albini interpretează femei al căror trecut ascunde experienţe grave, cel mai adesea, dureroase.
În rolul de mare întindere din noul film românesc
Sărutul, calităţile ei se manifestă pe larg şi convingător. Mimica ochilor şi a gurii, o mimică nuanţată de emoţie, care nu devine niciodată mască, tonul exact şi firesc sunt, cu deosebire, cinematografice. Şi aci, biografia eroinei ascunde un punct bolnav, a cărui simplă amintire o brutalizează şi îi interzice o comportare liberă, naturală, în faţa apelurilor vieţii. Graţiela Albini trăieşte această crispare cu excelente mijloace artistice. Durerea, resemnarea, îndârjirea, până şi nota de cochetărie sunt sugerate cu o fineţe care aminteşte de Annie Girardot.
Există pericolul — şi această observaţie intră, mai ales, în atenţia regizorilor — ca distribuirea acestei actriţe să înceapă să sufere de oarecare stereotipie. Stilul ei de un dramatism interiorizat nu exclude posibilitatea unor momente de explozie temperamentală, iar regizorii au datoria de a-i stimula actriţei îmbogăţirea registrelor expresive, dându-i roluri variate. Chiar în rolul din
Sărutul, îndrumarea regizorală, în general justă din punct de vedere psihologic, se resimte de o anume monotonie.
În orice caz, Graţiela Albini este, la ora aceasta, creatoarea unor tipuri demne de reţinut şi perspectivele ei mi se par dintre cele mai promiţătoare.
