Uneori ele sunt nefiresc animate. Adeseori sunt neanimate. De ce atâtea străzi inexpresive în filmele noastre?
Străzile au amintiri se gândea generos un film românesc în urmă cu un deceniu, dar astăzi, stând și privind nu numai la trecerea timpului și a norilor lui lungi pe șesuri, ci și la tramvaie, autobuze, troleibuze, ba chiar la trotinete, putem spune cu un lung oftat sub pleoape că, în filmele noastre, străzile nu prea au și nici nu au lăsat prea multe amintiri.
Instinctul nostru teoretizant ne duce repede la modelut neorealist al străzii italiene, una din cele mai copleșitoare descoperiri spațiale ale cinema-ului de după război, singura — cred eu — care poate înfrunta acea odisee a spațiului 1930 numită preria americană, cu ale ei westernuri nemuritoare, diligențe printre stânci, linii ferate singuratice printre cai și forturi pustiite sub un cer a cărui nădejde apărea la orizont doar în șarja ultimelor cinci minute dinaintea «ză-endului». Italienii au impus cu atâta forță strada lor, cu ale ei rufe puse la uscat, cu balcoanele ei nas în nas, cu țipetele ei de la fereastră la fereastră, cu îngustimea ei atât de propice desfășurării celor mai largi și mai acute drame și tragicomedii sociale, încât pe bună dreptate un critic al acelei vremi afirma: numără-mi câte scene se petrec pe stradă și-ți voi spune dacă filmul mă interesează sau nu... Cultul străzii a demitizat cultul câmpiei. Nu se observă, deocamdată, o demitizare a cultului străzii. Dimpotrivă. Hollywoodul însuși acceptă azi cu calm că strada a distrus în cinema studioul. Cine vrea cinema trebuie să iasă mai întâi în stradă și de acolo să intre în casă, în bucătărie și, mă rog, dacă-i face plăcere, în dormitor.
Dar — strict personal — nu văd de ce-am apela la fastuoase și comode modele de peste hotare, când fiecare regizor, actor, montor, operator și mai ales spectator are — între hotarele propriului său suflet — cantitatea sa de străzi cu amintiri copleșitoare, pentru a da adjectivului ce-i al adjectivului. Nu știu dacă există un om care să nu fi scris vreo poezie, dar sunt sigur că nu există om care să nu fi conceput versul unei străzi. Omul fără de străzi mi se pare la fel de inacceptabil, ca omul fără chip. Or,
din și
de pe chipul filmelor noastre lipsește — în sensul memorabil, nu statistic — strada cu poezia, drama și comicul ei. În ochii filmelor noastre nu a rămas obsesia unei «străzi mari», imaginea de neuitat a unei piețe, surâsul îndelung al unui bulevard, în amurg sau în zori, dacă în timpul zilei foiala sperie aparatul. Un spațiu vital cum nu sunt două în mizanscena cotidiană nu s-a convertit încă în spațiu de cinema, nemuritor ca orice vals, ca orice val al Dunării. Nu spun că n-avem străzi în filmele a căror acțiune se petrece în zilele noastre, într-un orășel de munte, de câmpie sau în capitală. Dar ele nu sunt străzi de cinema, ci treceri între două scene, decor, simple trecători, niciodată la înălțimea sau concurența trecătoarelor iubiri. Există iubiri fără străzi? În filmele noastre, da.
Statistic, străzile noastre de lung metraj («documentarul» stă mult mai bine — vedeți doar
Ilustratele lui
Ilieșu−Segal−Paul Anghel−
Eva Sîrbu care nu ocolesc niciodată ulițele Constanței, «străzile mari» ale Azugăi sau ale Buzăului cu ai lui covrigi calzi și ulicioara Leonard...) nu-s puține și câte un Girardi, Fischer, din școala excelenților noștri operatori, știu să scoată un licăr care rămâne mai mult de trei secunde din câte un colț de bulevard, din câte un caldarâm de stradă-n pantă. Dar, în general, străzile noastre sunt plate, fără relief, fără perspectivă, fără sugestii; cel mai grav — ele sunt pustii. Nu foiesc. Nu au viață. Nu au prăvălii. Nu au oameni. Nu au ochi. Nu au nimic specific, nici modern, nici desuet, nici nou, nici vechi. Sunt locuri. Locuri unde nu se petrece mai nimic de seamă. Se merge. Se schimbă vreo două vorbe oarecari, marile conflicte explodând ― de obicei — între cei patru pereți ai unui birou și murind cam tot pe-acolo, dacă nu în sala de ședințe. Nimic important nu se petrece de obicei pe o stradă de film autohtonă. Nimic definitoriu pentru erou și eroină la trecerea de pe un trotuar pe altul al unui bulevard, deși cândva, când nici Parisul nu era ce este azi, un parizian genial susținea nici mai mult nici mai puțin «nebunia» că geniul unei femei se vede din felul cum trece strada. Din acest punct de vedere, ar trebui să observăm că eroinele noastre n-au cum să-și etaleze nici geniul, nici genul. Ele, pur și simplu, nu traversează străzile.
O, și dacă păcatele mele (păcate legate de atâtea străzi bucureștene), n-am avea străzi — străzi grave, cochete, dramatice, melancolice, abracadabrante, neorealiste, frumoase, urâte, șmechere, ochioase, într-un cuvânt: cinematografice. Dar avem, sunt, trăiesc, nu mor — în pofida disprețului cu care sunt tratate de scenariști și regizori. Din Băneasa până-n Tei, din Cotroceni până-n Titan, din Giulești până-n Liviu Rebreanu, din Aron Florian («știți unde-i Aron Florian?», m-a supus unui test un șofer în fața căruia mă lăudam că știu tot Bucureștiul), până în eterna Sapienției (ce patimă a străzii la acel care ne-a lăsat pour toujours strada Pacienței!) din Verzișor (știți unde-i Verzișor? vă testez eu — lângă «Între gârle»!) până-n Culmea veche — iertați înșiruirea strict bucureșteană, dar sunt bucureștean greu coruptibil — toate ulițele, aleile, fundăturile, bulevardele, magistralele, piețele și scuarurile orașelor noastre stau și dormitează ca frumoasa din pădurea aceea somnolentă visând în orice anotimp să fie deșteptate de un «motor!» cu care să intre în nemurire lângă strada bardemiană și via felliniană. Ce nu le îndreptățește acest vis? Din punct de vedere filmic, fiecare dintre ele poate spune ca Zița — în plină stradă — «pastramagiului»: «jună sunt, belă sunt!».
Dar nu. Nimic mai trist pentru mine, ca om de cinema, decât să văd noaptea, la câte-un colț de stradă, trecerea barată de mașini grele și oameni severi care te anunță că nu se poate trece fiindcă se filmează! Ce se filmează?
Ghepardul?
Craii de Curte Veche?
Principele? Vreo reconstituire de la 1500? Paznicul mândru: Un film de actualitate, tovarășe! Ocolim pe unde putem, resemnați, dar lămuriți ― un film de actualitate se mai face pe străzi depopulate, aseptizate, nehotărâte între destinul unui muzeu sau al unei farmacii. Frica de a filma în plină stradă e un reflex anacronic și nejustificat al fricii de a îmbrățișa cu pasiune viața.
