Romanul polițist — stabileşte critica, dar am putea adăuga : şi filmul polițist — a luat naştere la marginile literaturii despre „cazurile celebre" şi s-a manifestat de la bun început pe două făgaşe: unul mecanic, de pură intrigă, celălalt artistic, în respectul criteriilor estetice. Dacă
Runda 6 aminteşte mai putin de originile genului, se poate afirma că din punct de vedere al modalității de expresie se înscrie între cea mecanică şi cea artistică, învecinându-se, prin ceea ce are mai interesant şi mai viu, cu aceasta din urmă. Impresia favorabilă derivă în primul rând din calități de conținut. Acțiunea nu e împrumutată — tradițional — din cronica judiciară, ci se încheagă din mişcările contradictorii ale unui moment istoric („cazul celebru" putând fi asimilat aici evenimentelor din jurul lui 23 august 1944). Mai mult, istoria nu are doar un rol de fundal, ci devine protagonist colectiv, principalul personaj „pozitiv" al filmului. Cu toate acestea, pelicula nu respectă o lege fundamentală a genului politist (ca şi a dramaturgiei respective): lipseşte eroul simpatic, cel cu care „merge" şi „ţine" publicul, cel care concentrează și exprimă principiile de adevăr, de dreptate, de frumusețe morală. Sau, mai precis, acest erou apare fragmentat într-o mulțime de chipuri mai mult sau mai puțin periferice. Desfăşurând o funcție simbolică, sugestia e atrăgătoare, dar sub unghiul construcției conflictului şi a caracterelor nu e suficient de sesizantă, nu se concretizează într-o necesară „dramatis persona". Din această situație se iscă şi o continuă dispersare şi complicare a firelor acțiunii, depănate pe un ghem care din multicolor ameninţă la tot pasul să devină excesiv de bălțat. Până la urmă, spectacolul cinematografic se salvează prin rapiditatea povestirii şi prin interesul suscitat de cei doi antagonişti (adică eroi negativi), doctorul Koch şi Agopian, strâns în mână de virtuozii Kovacs Gyorgy şi Ion Finteşteanu.
E foarte greu, şi chiar greşit, în cazul
Rundei 6, să disociezi scenariul în raport cu regia — aşa cum face
T. Caranfil în cronica din „Informația Bucureştiului" — amândouă fiind opera uneia şi aceleiaşi persoane: Vladimir Popescu-Dorearnu. Fiindcă s-a văzut limpede cum regizorului îi convine felul de a nara al scenaristului — cu o înaintare a acțiunii prin adaosuri lineare şi repezi de episoade scurte, deci mai puțin prin boltire dramatică — şi, viceversa, cum scenaristul scontează efectele de „montaj rapid" ale regizorului. Astfel, limitele scenariului sunt şi ale regiei, ca şi virtuțile: e vorba de un film mijlociu, modest, fără străluciri deosebite și fără cusururi flagrante, în afara celui legat de absența unui protagonist. Dar
Runda 6 constituie un .debut regizoral, e ceea ce se cheamă o „opera prima". Ca atare, socotim că e un film agreabil şi cinstit, dovedind o prudentă asimilare a mijloacelor de expresie regizorală, folosind la nevoie şi locurile comune ale genului. Mai multe nu putem spune deocamdată. Al doilea film al regizorului, pe care-l aşteptăm cu răbdare, va fi, desigur, limpezitor de idei şi de judecăți.
Totuşi, fiindcă Popescu-Doreanu pare definitiv angajat pe linia cultivării genului poliţist, i-am propune efortul de a crea figura unui protagonist reprezentativ pentru cultura socialistă a cinematografiei noastre, un personaj popular de felul celor lansate — l-a timpul şi în mediul lor — de un Chesterton, de un Gaboriau, de un Conan Doyle sau Jagot. În felul acesta, contribuţia cineastului despre care vorbim ar deveni, credem, mai vie şi mai utilă din punct de vedere cultural şi artistic, ținându-se seama de extraordinara răspândire a filmului de aventuri în cele mai întinse şi mai variate straturi ale publicului.