Am crezut până acum că formulele, clişeele, bagatelele codificate ale genului politist, şi gustul lor, îi strică pe regizori şi pe scenarişti, dar
Amprenta m-a convins că e şi contrariul: gustul unor scenarişti şi regizori pot să strice genul polițist. Demonstraţia e făcută candid şi sistematic de Vladirnir Popescu-Doreanu şi de Dimos Rendis, printr-un efort de memorie cinematografică demn de cei mai negustori dintre epigonii „noului val". Arsenalul locurilor comune e complet: revolvere, chei fialse, fiole narcotizante, geamantane cu fund dublu, camere de hotel, apartamente misterioase (şi superbe : nu se pun în vânzare?), bar cu dansatoare în maiouri negre, furturi şi urmăriri de maşini, uşi secrete în dulap, omucideri, culoare şi cuşete de tren internaţional, cameriere în şorţ negru, depozitări de bagaje la gară, un aeroport şi câte şi mai câte, inclusiv rnontajul rapid — alternare de bucăţi foarte scurte de peliculă — pentru obţinerea ritmului accelerat (dar i-aş spune, aici, montaj pripit). Nici ideea cuplului de gangsteri diletanţi nu e inedită, proaspăt şi amuzant e cel mult argoul. În mod evident, autorii au plecat de la această zestre infailibilă spre conturarea personajelor şi a situaţiei filmice, adică de la mijloace şi de la scheme spre idee, spre mesaj. Suportând, bineînţeles, consecințele unei asemenea lucrări: mişcându-te – în artă - de la laborator spre viaţă, nu poţi obține decât un produs de laborator, contrafăcut.
Analizând alte filme poliţiste de la noi, critica a atras atenţia şi asupra mizei insignifiante a conflictubui, asupra furtunilor de energie detectivistă iscate în paharul cu apă (de trandafiri) ,al unei finalităţi minore. Se pare că realizatorii
Amprentei au reţinut observaţia şi .au procedat cât se poate de simplu și de eficace: au ridicat valoarea tarifară a „corpului delict" în jurul căruia pivotează acţiunea (un tablou celebru) la un milion de dolari. (Acum vreo zece ani, la un teatru regional se juca o piesă unde un preşedinte de cooperativă agricolă de producţie era criticat și aspru pedepsit pentru că „sacrificase", în vederea unui ospăț, un berbec din averea obştească; deoarece întreaga dramă se declanşa pe baza acestui pretext şi efectele dezastruoase păreau disproporţionate în raport cu cauza, cineva a avut constructiva idee de a mări portia de berbeci tăiati la şase sau la zece: astfel, drama a putut să aibă loc!) Dar, lăsând gluma la o parte, asemenea criterii cantitative nu pot salva corpul devitalizat al unei opere de artă ce refuză alimentul realității, al istoriei, al autenticităţii. Pentru ca autorii noştri să nu se legene în iluzia „adevărului" povestirii e bine să le reamintim că există în artă (de la Aristotel încoace) verosimil incredibil —
Amprenta — şi neverosimil credibil, care e convingător deşi — sau tocmai de aceea — face loc creativităţii fantastice, adică unui plus de semnificare.
Până una alta, filmele noastre polițiste i-au transformat pe critici în virtuozi prestidigitatori muzicali: am intonat la piculină aria dezartificializării, a luptei în favoarea francheții, atunci când a apărut
Pisica de mare; am repetat-o la viola d'amore după ce am văzut
Şah la rege; la trombon — pentru
Fantomele se grăbesc; ţambalul şi scripca s-au potrivit cu
Maiorul şi moartea. La ce instrument să mai apelăm pentru a convinge că avem nevoie de filme poliţiste sau de aventuri româneşti dar nu sub forma unor pastişe, a unor împrumuturi fără sevă, ci ca reflex al unor moravuri, al unui mod de a trăi, al unor simptome şi fenomene sociale ale noastre.
Ar mai fi de adăugat doar atât, sugestie a
Amprentei înseşi: în seria filmelor polițiste autohtone, „şi-a găsit termosul capacul..." În sfârşit.