REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Respect


     Cealaltă Irina ar merita să aibă mulţi spectatori. Nu e un film mânat de vreun parti-pris puternic, de ordin estetic sau filozofico-moral, cum sunt filmele lui Puiu şi ale lui Porumboiu: nu e un film de autor. E mînat doar de dorinţa de a spune, într-un mod inteligent, o poveste cu ceva adevăr omenesc în ea, ceea ce e tot un lucru onorabil. E un film care găseşte o cale decentă de trecere de la aşa-numitul "minimalism" al lui Puiu (care e de fapt un realism - în toată puterea sensului dat acestui termen de către André Bazin, marele său teoretician în cinema) către forme mai comerciale. Realismul său e o versiune diluată a realismului lui Puiu.
     Pe de-o parte, nici aici nu există muzică, iar evenimentul se construieşte adesea în cadru (adică fără tăieturi) şi nu din cadre (adică la montaj). Pe de altă parte, există şi secvenţe construite la montaj, după cum există prim-planuri, planuri-detaliu şi multe elipse. Acestea ne spun că avem de-a face cu un realism comercializat, subordonat altor interese - celor de ordin narativ şi dramatic. În ochii realizatorilor, interesul fiecărui eveniment pe care ni-l prezintă se reduce la acele elemente care duc înainte povestea sau caracterizările personajelor (evident că mai există şi alte elemente - detalii de atmosferă sau menite să aducă un spor de veridicitate -, dar acelea constituie, cum ar veni, dressingul); odată punctate acele elemente principale (de-aici prim-planurile şi planurile-detaliu), realizatorii trec la evenimentul următor (de-aici elipsele). Această atitudine a artistului faţă de evenimentul pe care ni-l prezintă n-are nici o legătură cu atitudinea pe care Bazin o numea, iar Puiu ar numi-o "realistă". Aceasta din urmă e o poziţie morală, un angajament (faţă de realitate) care refuză să se subordoneze vreunui alt angajament (cel de povestitor). Felul în care un realist alege să prezinte un eveniment ţine cont de faptul că orice eveniment e mai mare decât conţinutul său de informaţii strict necesare unei poveşti; a-l reduce la acestea înseamnă a atenta la o anumită "întregitate" a realului. De-aici rigorile realismului - acei timpi "morţi" care derutează publicul. Realismul diluat de aici nu pune asemenea probleme.
     Cele de mai sus nu sunt reproşuri. Sunt convins că debutantul Andrei Gruzsniczki ştie foarte bine că nu joacă în liga lui Puiu. Iar combinaţia lui de realism diluat şi film poliţist (subgenul mystery) e curat lucrată (de el şi de co-scenariştii lui Ileana Muntean şi Mircea Stăiculescu). E povestea unui bărbat (Andi Vasluianu) a cărui soţie pleacă la muncă în Egipt, de unde se întoarce într-un sicriu: sinucidere. Dar bărbatul, care a iubit-o ca un sclav, refuză să accepte explicaţia asta. Deşi înaintea morţii ei păruse un tip fără imaginaţie şi fără iniţiativă, el porneşte o investigaţie - la firma prin care plecase ea, la Ambasada Egiptului, la Ministerul de Externe. Stilistica semirealistă, cu destule cadre lungi, filmate de la o oarecare distanţă, e în avantajul scenelor de investigaţie: le conferă o răceală discret-sinistră; micile ezitări şi evaziuni ale secretarelor şi ale funcţionarilor cu care vorbeşte eroul devin cu atât mai suspecte cu cât nu sunt scoase în evidenţă - nu sunt "comentate" - prin filmare sau prin montaj. Realizatorii se joacă elegant cu sugestia unei conspiraţii, deşi nu despre asta e vorba în film. E vorba despre un bărbat cuminte şi simplu - prea simplu -, care trăieşte lângă o femeie (şi găteşte pentru ea, şi spală pentru ea etc.) fără a avea nici cea mai vagă idee despre adevărata ei viaţă interioară, despre adevăratele ei dorinţe, nemulţumiri etc. Oare realizatorii au văzut filmul The Constant Gardener, în care Ralph Fiennes juca rolul unui bărbat cu probleme asemănătoare? Oricum, tema e rezolvată mai cinstit aici: tot ce descoperea Fiennes acolo era că soţia sa fusese o sfântă chiar mai mare decât crezuse; ce descoperă Vasluianu nu e deloc la fel de reconfortant. Nu e un rol uşor pentru un actor prezentabil şi, probabil, sigur pe sine ca bărbat, cum e Vasluianu: primejdia e ca actorul să se simtă superior personajului său şi să simtă nevoia de a lăsa publicul să ştie că e mai deştept şi mai energic decât acesta. Dar Vasluianu nu iese nici o secundă din limitele personajului său; le respectă. E atitudinea unui actor de foarte bună calitate.
     Într-un fel, Cealaltă Irina e cel mai împlinit film românesc al anului - bineînţeles, cu excepţia lui Poliţist, adjectiv , care e în altă ligă decât toate celelalte. Nu ţinteşte nici mai sus decât poate ajunge, nici mai jos decât e onorabil. Are micul lui adevăr "de viaţă" (mic, dar simţit şi gândit temeinic), pe care îl dramatizează într-un mod accesibil, dar mizând destul de mult pe inteligenţa publicului, fără a depăşi limitele superioare ale convenţionalului, dar şi fără a se deda la pseudo-îndrăzneli formale fără miez (de tipul camerei subiective din Pescuit sportiv).
 
 
(Dilema Veche, decembrie 2009)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei gorzo, andrei gruzsniczki, cealalta irina film, cronica de film cealalta irina

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu