„Reconstituirea începe printr-un „puzzle”: un obraz, un munte, o fată ce se scaldă într-un râu, o încrucişare de linii ferate, o pădure şi o cârciumă pierdută sub soare. Aparent, aceste imagini diferite nu au nicio legătură între ele, până când Pintilie le fixeză un loc şi o semnificaţie de ansamblu.
În final, un tânăr moare în braţele prietenului său, alături de o mulţime ignorantă şi brutală. Între punctul de pornire neobişnuit şi absurditatea deznodământuIui se situează reconstituirea: pentru nevoile unui film antialcoolic realizat de stat, doi tineri sunt obligaţi să repete în acelaşi loc, o bătaie pe care, beţi fiind, o provocaseră în urmă cu câteva zile. Dincolo de eşecurile realizării unui film în film şi dincolo de situaţiile groteşti pe care le implică turnarea lui, Pintilie ridică problema singurătăţii indiviului şi a stupidităţii unui sistem ierarhizat în manieră militară. Indivizii sunt striviţi, ei nu se pot întâlni, şi sunt definiţi prin profesiunea lor procuror sau operator de film, profesor sau asistent de regie.
Pintilie se complace să facă această compartimentare, şi să schiţeze trăsăturile caricaturale ale personajelor sale. De fapt Reconstituirea nu este un film hazliu, chiar dacă caracterul său burlesc dă mai multă forţă agresivă criticii sociale. Lungile momente de incertitudine şi tăcerile distilează plictiseala unor oameni pe care datoria îi reuneşte. Întregul film este învăluitbde un oarecar mister: rumoarea unei mulţimi, crescând şi descrescând într-un peisaj pustiu, urletul strident şi enervant al unui megafon, trecerea unei ambulanţe şi nervozitatea profesorului.
Cu toate acestea, impresia de incoerenţă dispare treptat, când pe ecran apare imaginea tânărului ucis de un sistemimbecil şi o lumină gravă învăluie povestirea." (Y.G., Téléciné nr. 174, decembrie 1971)
„Acest pamflet curajos, aparent nonşalant, are nişte ghiare cu atât mai supărătoare cu cât nu prea se văd. Pintilie mârâie bine şi luciditatea sa este dureroasă. Nu poţi să nu te temi de el." (Gaston Haustrate, Temoignage Chretien)
„Este mai puţin vorba de un rechizitoriu decât de o ilustrare a vechiului, eternului „taedium vitae” al latinilor la descendenţii lor care sunt români. Nimic mai puţin elaborat decât această reconstituire. Ea este dezordonată, brutală ca şi cum fiecare ar fi improvizat spontansub luina rece şi alburie." (Pierre Mazars, Le Figaro)
„... O operă imperfectă, dar de o foarte mare forţă, convulsivă şi pasionantă, esenţială pentru cinematograful român, care cu atâta greutate încearcă să iasă din operele fade ale erei staliniste." (Louis Marcorelles, Le Monde)
„... Cu toată această dezordine aparentă, această nonşalanţă şi această monotnie, el face o dramă sfâşietoare şi prezintă un tablou destul de pesimist al vieţii din raiul socialist..." (Michel Duran, Canard Enchaine)
