Propaganda ca artă

     Andrei Ujică izbuteşte un miracol: învinge manipularea comunistă cu propriile arme şi o transformă într-un eseu subversiv despre nebunie şi putere. Ceauşescu se conturează ca un grandoman, ca un prost şiret şi tenace care s-a intersectat cu timpul greşit la momentul perfect.
     Există capodopere şi există filme seminale. Autobiografia face parte din ultima cateogrie: e o operă atât de importantă, cu atât de multe ramificaţii ameţitoare încât cronicarul de faţă se simte intimidat, ba chiar copleşit.
     Aşa cum Mungiu a spus, de pe scena Sălii Palatului, îl numim "documentar" în lipsa altui cuvânt care să-l definească. Dar e o fabulă, un delir suprarealist despre megalomanie, mărire şi degradare, despre cum e să trăieşti şi să mori în amăgire, întreţinut de un sistem profund corupt, filmul  pe care Orson Welles ar fi murit să-l facă...  Ficţiunea unei minţi bolnave.
     Pentru mine, cele trei ore (care se urmăresc ca un thriller hitchcockian; faptul că ştii finalul nu face decât să tensioneze şi mai tare aşteptarea) au însemnat cel mai lung timp petrecut uitându-mă la Ceauşescu.
Am crescut cu o ură viscerală pentru el, care mi-era singura certitudine şi uniformă. Nu era un om, era un golem, răul personificat, mă programasem să nu-i reţin nici măcar trăsăturile feţei (pe care abia acum le-am analizat: ochii vicleni, nasul de pasăre de pradă). Era şi timpul ca embargoul vizual, personal şi naţional, să cadă.

     Ea şi el

     Ujică foloseşte doar materiale acceptate "oficial", de la filme de propagandă la home movies bucolic-ridicole; Ceauşescu nu părăseşte, practic, nicio clipă cadrul. Documentarul refuză orice comentariu sau explicaţie şi una dintre plăceri e jocul "ghiceşte personalitatea".  Înainte de toate, Autobiografia dărâmă un mare mit: cel al  Elenei Lady Macbeth.
     Doar imaginea cu Nicolae care cară sicriul lui Dej cu o privire sticloasă, de o ambiţie oarbă, te lămureşte cine era deja conducătorul. Leana, ridicolă în costumele ei atroce, mai ales atunci când încearcă s-o imite pe Jackie Kennedy, pare tipica ţărancă parvenită, mai degrabă o susţinătoare toantă, decât jumătatea rea.

     Un univers paralel

     Sunt nenumărate scene ce ţi se gravează în minte şi care redau cronologic şi din ce în ce mai precis un univers paralel, halucinant, alimentat de complicitatea activiştilor, a aplaudacilor şi a altor şefi de stat: Ceauşescu, "eroul" din '68; dementele spectacole omagiale coreene; neverosmila excursie hollywoodiană; sublima ieşire a lui Pârvulescu de la Congresul al XII-lea; penibilul meci de volei în care escorta se chinuia, în van, să se lase bătută.
     Dar fascinant nu e numai ce se află în miezul acestor tablouri, ci şi acele detalii revelatoare ce scapă pensulei oficiale, ca şi cum realitatea ar încerca să se strecoare prin crăpături: balele care i se preling pe bărbie la discursuri, neonul cu Deep Throat, faimosul film porno, ce se zăreşte atunci când Ceauşescu se plimbă în caleaşca reginei Angliei, într-una dintre cele mai obscene primiri oficiale; feţele oamenilor din ce în ce mai pământii pe care lentila oficială nu mai reuşea să le coloreze; icoana din sicriul mamei dictatorului.
     Din nou, privirea. Orgasmică atunci când o chinezoaică îi cântă "M-am născut în România", terminată când se întâlneşte cu Gorbaciov şi indiferentă, ba chiar satisfăcută, atunci când se uită la ruinele clădirilor istorice de după cutremur. E o realizare epocală. Elevii ar trebui duşi cu clasa să-l vadă.