Cartea de film a anului
În „Vârstele peliculei" — măcar în ultimele zile ale anului să o spunem franc: cea mai atrăgătoare carte apărută în ultima vreme, în literatura despre cinema, la noi —
Tudor Caranfil combină şi prelungeşte, mărturisit, tehnicile folosite în „romanele” sale precedente de specialitate, unul consacrat istoriei „Cetăţeanutui Kane” (1978), celălalt unor „capodopere, 7, ale filmului mut” — sau, mai bine-zis, după un termen sadovenian pe care eu, unul, nu-l voi mai părăsi, filmului tăcut. După „romanul unui film” (cum se intitula cartea despre filmul lui Welles), încercăm să realizăm acum „romanul istoriei filmului” — scrie autorul în argumentul inițial al volumului dedicat istoricilor noștri în filmologie (lon Cantacuzino şi D.I. Suchianu) precum şi tuturor „celor care au deschis drumul criticii şi istoroografiei cinematografice româneşti, în anii când la noi a fi critic de film nu părea un gest mai puțin nebunesc şi dezonorant decât acela de a fi regizor de cinema”. Plecat de la această idee călinesciană — nu poți fi istoric de artă fără a fi critic, şi invers — „romanul istoriei filmului”, cuprinzând primii ei 30 de ani, ai „vârstei ingrate”, de la 28 decembrie 1895 până la 28 decembrie 1925, adică de la intrarea trenului în gara La Ciotat, până la „cel mai bun film al tuturor timpurilor,
Crucişătorul Potemkin, este totuşi o carte mai mult aplecată spre istorie decât spre critică, recuperând prin delicii de document şi de reconstituire a epocii ceea ce spiritul critic pur se fereşte, uneori prea timorat sau prea respectuos, să implice, să pecetluiască, să impună ca judecată originală, deci rece, deci rea. Caranfil e un istoric patetic, bun şi calci la suflet, care nu vrea să facă pe deşteptul (şi bine face), pe crudul (rămâne de discutat), pe mofturosul (prea bine!) în faţa unor realizări care unesc sublim naivul cu grandoarea inspirației, tehnica rudimentată cu geniul gândului şi ochiului. De multe ori (ca în cazul lui
Nanook,
Rapacitate, Chaplin, Eisenstein, Stiller — studiile preferate de noi), el are dreptate şi-I urmăm, pasionați, deloc neliniştiti ca istoricul nu are şi obiecții aşa-zise critice. Ne-a mai plăcut intens încă ceva — pentru unii un amănunt, pentru noi nu — care ține de o tehnică a unui roman excepțional, „La storia” a Elsei Morante: ca şi acolo, unde fiecare capitol se deschidea cu un fel de jurnal de actualităţi din epocă, plasând personajul inventat între faptele marcante ale vremii, şi aici, în „La storia” lui Caranfil fiecare film este evocat printr-o invocare a evenimentelor cinematografice ale anului: Nanook, de pilda, apare în anul primei
Kinopravde a lui Vertov, în anul primului desen animat al lui Disney, al filmărilor la
Doctor Mabuse (Lang) şi
Nosferatu (Murnau)! În fața unor asemenea atingeri feerice de coincidențe, ne simțim curentaţi de fericire. În general, tehnica lui Caranfil e de istoric cu viziune reportericească — şi nu noi ne vom grăbi să explicăm că acest termen n-are, după gustul nostru, nimic peiorativ — cu tot ce pretinde ea: pasiune pentru faptul viu, pentru concretul existenței şi caracterelor, încredere în poezia vehementă a realelor, stringență a materialului, urmărită de o singura teamă, dar aceea de a plictisi. Fireşte, se vede cu ochiul liber că această viziune e influențată covârşitor și de teleast, de creatorul acelor „vârste ale peliculei” de sâmbătă după amiază, paradis cândva ai telecinefilului, emisiune memorabilă care odată lăudată de subsemnatul — aflat ani de zile în conflict de idei şi de gust cu cronicarul T. Caranfil de la „Informatia"... — s-a trezit atunci cu istoricul de azi în redacție, supărat că elogiul adus emisiunii îi neagă activitatea de critic în presă. Omul vedea peste tot polemică. Acum, motto-ul cărții sale este acesta: „Voi, cei care scrieți despre filme, sunteți nebuni! Ca să scrii despre filme trebuie, mai întâi, să le faci!” (Orson Welles). Exact. Caranfil a făcut filme — şi încă minunate — de montaj, după care s-a înseninat, înțelepţit, îmblânzit spre epic şi nuanţă. „Vârstele peliculei” — emisiunea de umbre — îşi găsesc durata şi apăsarea în acest „roman istoric”. Iar noi, frumoşii exaltaţi ai cinematecii, surâdem conştienţi că azi continuă a fi o „nebunie onorantă” acea meserie de istoric al filmului.
