Afacerea Est ca şi celelalte filme ale lui
Igor Cobileanski,
La limita de jos a cerului, seria de scurtmetraje,
Când se stinge lumina,
Saşa, Grişa şi Ion şi
(Plictis) şi Inspiraţie, nu doar că respiră estalgie, dar şi reconstruieşte un mod de viaţă tipic pentru declinul dictaturilor est-europene, cu precădere a celei sovietice, respirând ceva din Glasnost şi Perestroika cu infuzie de capitalism second hand de tarabă şi perioada marilor lovituri şi speculaţii financiare, perioada de tranziţie postcomunistă, expresie a instalării anomiei. Cele două epoci îşi corespund prin aceeaşi umanitate precară, pauperizată, a unui vesel idiotism, a unor camaraderii de strachină, a unei sărăcii lucii, a unei stări de prostraţie generalizate. Comicul rezidă în această însăilare de reţete magice de capitalism à la russe ale unor naivi puşi pe căpătuială. E interesant, unele dintre reţetele pe care Cobileanski le vântură în film fac parte din aceeaşi serie care au inaugurat „capitalismul sălbatic” în România anilor ’90 de la afacerea Caritas şi afacerea FNI la afacerea Ţigareta, megaescrocherii în care se aflau amestecaţi politicieni, răspopite cadre ale fostei Securităţi, foşti bişniţari deveniţi înalţi funcţionari etc.
Întreprinzătorii din acest film sunt însă modeşti, plevuşcă. Cel care iniţiază afacerea este cântăreţ în corul oraşului, Marian (Constantin Puşcaşu), un tip costeliv, cu ochelari, părul ondulat eminescian, purtând nişte sandale de eremit, curtând-o ceremonios pe Veronica, o damă planturoasă, mustind de sexualitate revărsată, şi care îi aduce la întâlnire oala cu ciorbă pentru a-l hrăni. Tot ce ar putea fi poezie în relaţie este evacuat de prezenţa ciorbetului şi a chilogramajului muierii. Dar dacă metoda ar da greş, urmează alte depoetizări, încărcarea notei de plată la capitolul pâine, parşivă metodă chelnerească, la care coristul cedează nu fără icnete. Şi pentru ca totul să fie complet defrişat de lirism se iveşte un ipochimen care-i cere socoteală corositului pentru un hârb de motocicletă vândută la a nu ştiu câta mână şi care nu şi-a îndeplinit menirea. Derizoriul inundă totul în această comedie moldovenească cu idealişti, proşti, escroci, mafioţi, politicieni şi târfe. Pornit pe drumul afacerilor în vederea acumulării unei sume decente pentru căsătoria cu Veronica, coristul şi partenerul său care visează să-şi cumpere macara intră în tot felul de combinaţii în încercarea de a da marea lovitură pe baza unui pont privitor la vânzarea potcoavelor. Cei doi afacerişti pornesc de la ideea că în curând economia se va prăbuşi şi cu ea şi industria de automobile şi caii vor prospera în urma apocalipsei tehnologice. Cum caii au nevoie de potcoave… acesta e raţionamentul! Există un cumpărător generos pentru potcoave vechi, însă, cum vor afla întreprinzătorii, le foloseşte pentru a face lame de ras realizând un profit considerabil. Mafiotul apare sub forma unei piticanii dosite într-o limuzină de lux, ilustrând singura forma de succes posibil al capitalismului sub semnul grotescului. Cei doi întreprinzători îşi primesc banii numai că descoperă cu această primă afacere şi gustul aventurii. Un rol îl joacă şi întâlnirea cu un politcian local care-şi face o tropăitoare campanie electorală. Abia în acest punct imaginaţia afaceriştilor prinde aripi, şi cei trei trec la o operaţiune de eradicare a gripei aviare înarmaţi cu un vermorel şi nişte costume izolante cum putem vedea în filmele americane, culegând beneficiile sub formă de taxă obligatorie în urma unei stropiri cu apă colorată a găinilor bănuite de a fi virusate. Reţeta de succes românească poate fi uşor recunoscută, doar că Igor Cobileanski o adaptează picaresc la o scară mai mică. Cei trei escroci improvizaţi se lasă duşi de val şi ridică miza showului pe care-l fac atunci când se prezintă la o fermă avicolă, şantajându-l cu succes pe director. Numai că deasupra directorului se află un director şi mai mare, un şef al Securităţii care intervine şi-i umflă pe doi dintre cei trei aventurieri. Cel de-al treilea, mai prudent, scapă şi cu banii deja câştigaţi demarează o frumoasă afacere. Coristul intră la zdup nu înainte de a i se nărui şi ultima speranţă. Nurlia Veronica se dovedeşte a fi o curvă veche în breaslă, poreclită Barcelona pentru un stagiu îndelungat în Spania. Căderea coristului din raiul găinilor în mijlocul figurilor patibulare de puşcăriaşi are ceva dintr-o glumă proastă, cu atât mai proastă cu cât serveşte drept morală a fabulei. Cel care are abilităţi de escroc antrenate la şcoala vieţii se îmbogăţeşte, naivul, idealistul, intelectualul neadaptat vremurilor o păţeşte urât.
Tipul de minimalism hâtru-moldovenesc practicat de Igor Cobileanski are ceva forţat, demonstrativ în a sublinia specificul naţional în toate felurile, de la mărcile lingvistice cunoscute ale graiului moldovenesc la neaoşismele lătăreţe, de la peisajul unei dezabuzări generalizate la îngroşările împinse spre grotesc. În fapt, în locul comicului se insinuează băşcălia, în locul umanului oricât de precar ar fi un fel de satisfacţie a autocontemplării mizeriei şi al deriziunii totale. Reţeta a fost încercată la noi brutal şi neinspirat de Mircea Daneliuc şi a generat efecte de un grotesc insuportabil, fiind apoi reluată în parabolă de către Purcărete cu
Undeva în Palilula. Cobileanski este mai reţinut, comicul său e mai puţin tezist, nu circulă moralităţi distopice, nu e satiric biciuind tarele societăţii, însă se confruntă cu acelaşi risc de a transforma comedia în circ sau, având în vedere finalul, în morală. Carnavalizarea personajelor duce în altă parte, către teatru, în speţă bulevardier. În rest, Cobileanski uzează până la refuz de stereotipurile care au consacrat planeta Moldova ca pe una aparte.
