REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Întrebări


     Indiferent cum s-ar fi încheiat — năpraznic sau lent, tragic sau numai banal — viaţa marii actriţe constituia în sine un eşantion existenţial. Indiferent că venea din boală, nesiguranţă sau singurătate, dinlăuntru sau dinafară, acea predestinare a neîmplinirii care plana asupra Elizei Petrăchescu ne priveşte pe toţi. Nepăsarea faţă de ea înseamnă nepăsarea faţă de noi înşine. Sunt concluziile pe care le tragi închizând biografia scrisă de Mihaela Tonitza-Iordache.
     Biografie sau dezbatere? Cum se obişnuieşte mai puţin la noi, autoarea o transformă pe eroina reală a in­vestigaţiei sale într-un personaj de roman, numit cu nu­mele mic (“Eliza”, de altfel, este şi titlul cărţii), adoptă însă tactica anchetei circulare, convoacă pe oamenii care au cunoscut-o, le ascultă amintirile, le notează părerile. Şi astfel, pe nesimţite, personajul devine prezenţă sem­nificativă, cazul stârneşte întrebări, cartea vieţii devine carte a artei. Ghinioanele existenţei întunecate sunt pri­vite din diverse unghiuri şi încep să însemne altceva decât stricte ghinioane. Între trăirea rolului şi trăirea socială se face o legătură, dar mai ales o distincţie. Ar­tistul de excepţie, mereu altul de la o reprezentaţie la alta, încercând să schimbe cursul unui rol pentru a se si­tua mai aproape de adevăr, adesea inaugurând doar ro­lurile, pentru a le lăsa altora când simţea că repetarea le-ar demonetiza, acest interpret genial n-a fost în stare să-şi interpreteze tocmai singurul rol personal, acela din viaţă. A trăit greu, a jucat puţin, dar din această înstrăi­nare dureroasă cel mai mult am pierdut noi.
     Cinematograful se simte, oare, vinovat faţă de Eliza Petrăchescu? Aparent, n-ar avea motive, pentru că el a fost acela care a scos-o din muţenia de după pensionare. Filmele — majoritatea importante — în care a jucat i-au adus un reviriment, o nouă tinereţe. Şi, curn spunea cineva, Eliza este poate singurul actor care a creat un tip în filmul românesc. Un tip major ? Aici s-ar plasa discuţia. Este destul să înşirăm câteva roluri (Fumegoaia, Doftoroaia, cârciumăreasa, moaşa, Catrina, Profira), ca să vedem că actriţa, cu rarissimele ei daruri, n-a putut pătrunde în primul plan şi în fluxul modern şi intelectual de artă la care ar fi avut dreptul (mai degrabă, au reuşit aceasta rolurile de pe micul ecran, în piese de Camus şi Saroyan...). Pentru marile ei creaţii (mai mult sau mai puţin în roluri secundare şi peiorative, aici e paradoxul) nu trebuie făcuţi însă vinovaţi tocmai curajoşii care şi-au luat riscul şi răbdarea de a o promova. Cauzele sunt mai adânci, ele ţin de plasma filmului nostru. Iată de ce întrebările pe care ni le pune cartea aceasta, scrisă la timpul imperfect, dar citită mereu la timpul viitor ne privesc în egală măsură pe toţi… 
 
(„Filmar”, Ed. Eminescu, București 1984)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cinetipar aarc.ro, eliza petrachescu, mihaela tonitza iordache, recenzie carte, romulus rusan

Opinii: