Furtuna pe (micul) ecran

     O surpriză peste care nu se poate trece uşor la emisiunea. „De la, A la... infinit". Ultima a fost dedicată în principal EREN-­ului '79 şi Teatrului Naţional. Prin urmare. o întâlnire a struc­turii cu cu_suprastructura (şi vice­versa) prin intermediul unor marcante persoane şi personali­tăţi (masculine şi feminine). In­teresant. Vivace.
     Surpriza a fost o prelungire geografică şi o adâncire tema­tică “Furtuna în regia lui Ciu­lei". Practic, e vorba de filmările mai pe faţă, mai pe furate, făcute în timpul repetiţiilor de un cineast, în acelaşi timp timp şi producător: Cornel Cris­tian. Ideea pare a fi fost inspi­rată de un duh bun, deşi cam ingrat, cam pitulat. Acum a ieşit din găoace şi apare sub forma perseverenţei, încăpăţânării, a ideii fixe care a pus stăpânire pe un foarte paşnic slujitor al breslei care nu şi nu şi nu şi Ia un moment dat viaţa i s-a părut fără rost dacă nu va fixa pe celuloid chinurite facerii unui spectacol pentru care celebrul Strehler spune că trebuie „un curaj disperat". Un alt ce­lebru. Peter Brook, este şi mai categoric. El zice că „un spec­tacol cu Furtuna este o impo­sibilitate".
     Cu îndârjirea de care sunt ca­pabili doar marii sfioşi, Cornel Cristian a pierdut zeci, sute de ore ca să fixeze pe banda de ce­luloid aventura acestei imposibilităţi. Filmul este un docu­ment cultural fascinant. Îţi dă sentimentul că pătrunzi nu numai în atelierul exterior al unui mare artist, dar şi în ate­lierul lui interior, în creerul lui, aş putea zice, dacă mă gândesc la voluptatea cu care Eisenstein încerca să pătrundă în cutia craniană a personajelor sale ca să realizeze acea faimoasă „e­cranizare a gândului". Pe tot parcursul filmului, Prospero de­vine Ciulei, un Ciulei frământat, dar o frământare înconjurată de o mare seninătate, un CiuIei, rareori tensionat, întotdeauna amabil - „amabilitatea marilor seniori" - niciodată impunând, totdeauna propunând, explicând (nu perorând), ascultând, ascultând, ascultând, căzând cu actorii la sublime învoieli, contrazicân­du-i din când în când, cu o imen­să prietenie, luând-o mereu de la cap, pentru o modulaţie, pen­tru un. bemol, pentru un ritm care trebuie schimbat cu o im­perceptibilă fracţiune de secundă. Portretul regizorului devine copleşitor tocmai prin nedorinţa lui de a copleşi, tocmai prin îndoiala sub care se aşază tot timpul de bună voie, pentru că tot timpul artistul caută, caută cu vorbele, dar şi cu tăcerea, cu privirea, cu mâinile, cu degetele. Ele se deschid, se strâng, se în­cordează, plutesc, încep să zboa­re şt deodată – haţ! - simţi cum prind de coadă pasărea pa­radisului şi atunci simţi cum încep să coboare, peste el şi peste noi, Iimbile de foc, simţi clipa de graţie, trecută în eter­niate de autorul filmului, prin­tr-un stop cadru aburit, unscharf cum se zice în profesie, dar ce iradiaţie în acea tulbure grim-asă, in acel svâcnet al braţului.
     Pelicula, sunt convinsă că a Interesat nu numai pe shakes­pearologii care au întâlnit o in­terpretare atât de vehement po­lemică faţă de „Furtuna" academică sau romantică, „Furtuna" văzută ca o suavă feerie cu ba­lerine în chip de spiriduşi sau ca o butucanoasă alegorie: artistul atotputernic dominând şi, până la urmă, supunând, cu magica sa ba­ghetă, „forţele răului". Apropi­indu-se de ideile lui Jan Kot, dar neidentificându-se cu el, Liviu Ciulei supune cea mai con­troversată piesă a lui Shake­speare Ia o analiză mult mai complexă şi în consecinţă mai dramatică. Insula fantasticului naufragiu este văzută ca un la­borator populat de semne dispa­rate ale unei memorii culturale atavice. în mijlocul unei ase­menea insule, al unui asemenea laborator, Prospero este într-a­devăr un demiurg, pentru că el poate stârni furtuna, poate po­toii marea, poate deturna com­ploturile, poate neutraliza pe Ca­liban. Atotputernicia lui Prospero este o atotputernicie provi­zorie. Când bagheta se rupe, când principele se decide să se reîntoarcă la Milan, când Cali­ban redevine stăpânul insulei, când Iumea se reaşează în ve­chea-i matcă, plusul de cunoaş­tere obţinut prin magia artei dă existentei o sfâşiere suplimenta­ră. În această lumină, „cea mai senină" dintre piesele lui Shakespeare devine de fapt, cea mai amară.
     Cel mai superb moment aI fil­mului este sfârşitul pe care teleobservatorul privilegiat a avut plăcerea să-I vadă cu o săptă­mână mai devreme. Nu mă refer la acea porţiune când luminile reflectoarelor stau aprinse, când pereţii se cutremură de ropotul aplauzelor, când sala îl ovaţionea­ză pe regizor care apare de undeva, dintr-un colţ de întune­ric, avansează pe interval pentru ca, până la urmă, să se facă una cu masa spectatorilor săi. Mă refer la segmentul în care Ciulei, aşe­zat la planşetă, frământind între degete câteva piese de şah, în­cearcă să ne facă să înţelegem ce-a „scontat". Toată lumea aştepta, bineînţeles, să spună că a vrut să câştige un pariu. Că a­ceastă „aventură imposibilă" este totuşi posibilă. Aşteptările sunt zadarnice. Ciulei nu vorbeş­te de nici un pariu. Mai mult, ţine să explice că în cazul aces­ta „reuşita ar fi prea mult". Re
compensa stă    în înşuşi actul creaţiei,  spune el cu vocea niciodată prea sus, niciodată prea jos.
     Recompensa stă în actul crea­ţiei! Există atâta infatuare în munţii de celuloid şi o atât de slabă cunoaştere a limitelor pro­prii, încât atunci când un creator rosteşte o asemenea frază simt despicându-se tăriile cerurilor.