O surpriză peste care nu se poate trece uşor la emisiunea. „De la, A la... infinit". Ultima a fost dedicată în principal EREN-ului '79 şi Teatrului Naţional. Prin urmare. o întâlnire a structurii cu cu_suprastructura (şi viceversa) prin intermediul unor marcante persoane şi personalităţi (masculine şi feminine). Interesant. Vivace.
Surpriza a fost o prelungire geografică şi o adâncire tematică “Furtuna în regia lui
Ciulei". Practic, e vorba de filmările mai pe faţă, mai pe furate, făcute în timpul repetiţiilor de un cineast, în acelaşi timp timp şi producător:
Cornel Cristian. Ideea pare a fi fost inspirată de un duh bun, deşi cam ingrat, cam pitulat. Acum a ieşit din găoace şi apare sub forma perseverenţei, încăpăţânării, a ideii fixe care a pus stăpânire pe un foarte paşnic slujitor al breslei care nu şi nu şi nu şi Ia un moment dat viaţa i s-a părut fără rost dacă nu va fixa pe celuloid chinurite facerii unui spectacol pentru care celebrul Strehler spune că trebuie „un curaj disperat". Un alt celebru. Peter Brook, este şi mai categoric. El zice că „un spectacol cu Furtuna este o imposibilitate".
Cu îndârjirea de care sunt capabili doar marii sfioşi, Cornel Cristian a pierdut zeci, sute de ore ca să fixeze pe banda de celuloid aventura acestei imposibilităţi. Filmul este un document cultural fascinant. Îţi dă sentimentul că pătrunzi nu numai în atelierul exterior al unui mare artist, dar şi în atelierul lui interior, în creerul lui, aş putea zice, dacă mă gândesc la voluptatea cu care Eisenstein încerca să pătrundă în cutia craniană a personajelor sale ca să realizeze acea faimoasă „ecranizare a gândului". Pe tot parcursul filmului, Prospero devine Ciulei, un Ciulei frământat, dar o frământare înconjurată de o mare seninătate, un CiuIei, rareori tensionat, întotdeauna amabil - „amabilitatea marilor seniori" - niciodată impunând, totdeauna propunând, explicând (nu perorând), ascultând, ascultând, ascultând, căzând cu actorii la sublime învoieli, contrazicându-i din când în când, cu o imensă prietenie, luând-o mereu de la cap, pentru o modulaţie, pentru un. bemol, pentru un ritm care trebuie schimbat cu o imperceptibilă fracţiune de secundă. Portretul regizorului devine copleşitor tocmai prin nedorinţa lui de a copleşi, tocmai prin îndoiala sub care se aşază tot timpul de bună voie, pentru că tot timpul artistul caută, caută cu vorbele, dar şi cu tăcerea, cu privirea, cu mâinile, cu degetele. Ele se deschid, se strâng, se încordează, plutesc, încep să zboare şt deodată – haţ! - simţi cum prind de coadă pasărea paradisului şi atunci simţi cum încep să coboare, peste el şi peste noi, Iimbile de foc, simţi clipa de graţie, trecută în eterniate de autorul filmului, printr-un stop cadru aburit, unscharf cum se zice în profesie, dar ce iradiaţie în acea tulbure grim-asă, in acel svâcnet al braţului.
Pelicula, sunt convinsă că a Interesat nu numai pe shakespearologii care au întâlnit o interpretare atât de vehement polemică faţă de „Furtuna" academică sau romantică, „Furtuna" văzută ca o suavă feerie cu balerine în chip de spiriduşi sau ca o butucanoasă alegorie: artistul atotputernic dominând şi, până la urmă, supunând, cu magica sa baghetă, „forţele răului". Apropiindu-se de ideile lui Jan Kot, dar neidentificându-se cu el, Liviu Ciulei supune cea mai controversată piesă a lui Shakespeare Ia o analiză mult mai complexă şi în consecinţă mai dramatică. Insula fantasticului naufragiu este văzută ca un laborator populat de semne disparate ale unei memorii culturale atavice. în mijlocul unei asemenea insule, al unui asemenea laborator, Prospero este într-adevăr un demiurg, pentru că el poate stârni furtuna, poate potoii marea, poate deturna comploturile, poate neutraliza pe Caliban. Atotputernicia lui Prospero este o atotputernicie provizorie. Când bagheta se rupe, când principele se decide să se reîntoarcă la Milan, când Caliban redevine stăpânul insulei, când Iumea se reaşează în vechea-i matcă, plusul de cunoaştere obţinut prin magia artei dă existentei o sfâşiere suplimentară. În această lumină, „cea mai senină" dintre piesele lui Shakespeare devine de fapt, cea mai amară.
Cel mai superb moment aI filmului este sfârşitul pe care teleobservatorul privilegiat a avut plăcerea să-I vadă cu o săptămână mai devreme. Nu mă refer la acea porţiune când luminile reflectoarelor stau aprinse, când pereţii se cutremură de ropotul aplauzelor, când sala îl ovaţionează pe regizor care apare de undeva, dintr-un colţ de întuneric, avansează pe interval pentru ca, până la urmă, să se facă una cu masa spectatorilor săi. Mă refer la segmentul în care Ciulei, aşezat la planşetă, frământind între degete câteva piese de şah, încearcă să ne facă să înţelegem ce-a „scontat". Toată lumea aştepta, bineînţeles, să spună că a vrut să câştige un pariu. Că această „aventură imposibilă" este totuşi posibilă. Aşteptările sunt zadarnice. Ciulei nu vorbeşte de nici un pariu. Mai mult, ţine să explice că în cazul acesta „reuşita ar fi prea mult". Re
compensa stă în înşuşi actul creaţiei, spune el cu vocea niciodată prea sus, niciodată prea jos.
Recompensa stă în actul creaţiei! Există atâta infatuare în munţii de celuloid şi o atât de slabă cunoaştere a limitelor proprii, încât atunci când un creator rosteşte o asemenea frază simt despicându-se tăriile cerurilor.