Inflația festivalurilor de film nu este un fenomen național. Peste tot în lume ele răsar ca ciupercile după ploaie. O scurtă privire prin lista din IMDB și numărăm vreo câteva mii anual. Le găsim peste tot, de la Montreal la Adelaide, de la Cork la Montovun, de la Seul la Minsk. Nu toate sunt de top, sau nici măcar cu oarecare ștaif. Multe au aerul unor mici evenimente locale. Nici noi nu facem excepție.
Dacă ne uităm pe rubrica „În curând” a acestui site, aflăm că în 2016 s-au lansat, în premieră, 15 lungmetraje de ficțiune, plus 4 documentare, și s-au organizat 42 de festivaluri și gale. Câteva dintre ele au deja un istoric, o reputație consolidată și sponsori fidelizați. Altele încearcă să supraviețuiască de la un an la altul, se mai opintesc, mai fac pauze, dar atâta vreme cât nu renunță înseamnă că nu sunt niște afaceri păguboase.
De unde adună aceste festivaluri fonduri? Unele dintre surse ar fi Centrul Național al Cinematografiei și Uniunea Cineaștilor, care au în caietul lor de sarcini sprijinirea nerambursabilă a culturii cinematografice. Apoi, forurile locale. E de presupus că în localitățile mai mici (gen Chitila sau Lerești) pentru primării să se pună o problemă de orgoliu: „De ce să n-avem și noi festivalul nostru?“ Și, evident, sponsorii care nu sunt chiar niște Gaius Mecena moderni dedicați filantropiei frumosului, ci au și ei interesele lor practice: reclama și scutirea de impozite.
Dar dacă se dorește un festival adevărat și nu doar niște încropeli, banii nu sunt totul. Organizarea unui festival presupune muncă multă, profesionalism și dedicație. Despre asta
Tudor Giurgiu și
Mihai Chirilov, responsabilii TIFF-ului de la Cluj (care, la ora actuală, este, fără îndoială, cel mai important festival de film din România), ar avea multe de spus.
De fapt, care e rațiunea de a exista a acestor festivaluri? După părerea mea, principalul scop ar trebui să fie reîmprietenirea publicului cu filmul văzut pe marele ecran, mizându-se pe atracția oamenilor pentru ocaziile unice (filme care nu mai pot fi văzute altă dată, întâlniri cu cineaști, posibilitatea de a te lăuda că ai fost la o premieră etc). De discutat ar fi însă ce are de câștigat filmul românesc al cărui loc printre producțiile internaționale este, cu unele excepții, destul de modest. Simptomatic ar fi că, printre zecile de evenimente cu iz de festival, nu există nici unul dedicat în exclusivitate cinematografului autohton (cu excepția Docuart). Să fie aprehensiunea că publicul n-ar fi suficient de receptiv sau că nu s-ar putea aduna un program destul de consistent? Deși experiența Zilelor Filmului Românesc din cadrul TIFF-ului e încurajatoare.
Poate că Centrul Național al Cinematografiei și Uniunea Cineaștilor ar trebui să-și adune forțele și să încerce.
