REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Duminică la ora 6 – Coloana sonoră...


     În filmul regizorului Lucian Pintilie, muzica semnată de Radu Căplescu, sau să spunem mai cuprinzător coloana sonoră, cu tot ce include ea până la zgomotele mecanice, este un element constitutiv. Aşa l-am simţi ca spectator. Vreau să spun prin aceasta că, aproape întotdeauna, imaginea are un corespondent în planul sonorităţilor, un corespondent şi nu o sugestie sau un subtext psihologic; acesta este desigur un rezultat direct al unei anumite preocupări. Pentru muzica unui film există mai multe formule stilistice posibil de adoptat; cea mai comună, este crearea unei benzi sonore care să întărească semnificaţiile scenariului, îmbogăţind şi pe parcurs imaginea cu o „expresie” adecvată. Aceasta este o muzică emotivă. Dar aici muzica nu tinde să sugereze niciuna din ideile — mari sau trecătoare — ale filmului; compozitorul nu caută expresia muzicală. El creează „planuri sonore”, cum spuneam, corespondenţe imaginii. Filmul se desfăşoară readucând obsedant unele secvenţe: de plidă, tineretul din gară, plecând la schi, a cărui personalitate este concentrată în figura fetei cu breton care mănâncă nepăsătoare; sau defilarea rapidă în coborâre a etajelor, care dau într-o curte interioară unde, jos, se află ceva. Locatarii privesc într-acolo, dar la ce anume, vom afla abia la sfârşit; sau culoarul întunecat şi pustiu etc. Toate aceste momente au o sonorizare concepută în general în laborator de compozitor, cu colaborarea inginerului de sunet B. Bernfeld. Este vorba deci de o adevărată, „compoziţie sonoră”, înregistrată pe compoziţie aparţinând unui domeniu special al muzicii, creat şi experimentat în secolul nostru.
     Trebuie spus însă că există şi momente în care sunt folosite instrumentele muzicale cu o funcţie obişnuită (moartea fetei).
     În gară este vacarm de glasuri şi zgomote, definind pregnant locul şi atmosfera. În imaginile — alunecând încremenite — ale celor care privesc în jos, sonorizarea are un efect terifiant; ea îşi găseşte corespondentul abia la sfârşit în zgomotul infernal al maşinii de cazangerie care intră în funcţiune. Culoarul orizontal are şi el o prezenţă sonoră (se desluşeşte parcă la un moment dat o frântură dintr-o piesă pentru pian a lui Liszt), topită în ansamblu.
     Valoroasă mi se pare însă această căutare de suprapunere fidelă a planului vizual cu cel auditiv, lucru care ţine de imaginaţia regizorului şi a colaboratorilor săi pentru partea sonoră, şi mai puţin de scenariu. Această manieră de lucru, a unei mari părţi din coloana sonoră, cere şi ea o fantezie de compoziţie dublată de o mare abilitate tehnică. Ori cinematografia este câmpul de artă în care muzica preparată în laborator îşi găseşte, deocamdată, o eficientă justificare a modalităţii ei specifice. Câteva filme poloneze ne-au demonstrat aceasta convingător (este cunoscută activitatea intensă a compozitorilor polonezi în domeniul experimentului sonor).
     Pentru iubirea pură care se naşte între cei doi tineri, compozitorul a ales altceva, o splendidă imagine muzicală: cântul solitar al unui flaut — de altfel corespunzător unor date ale scenariului — executând o melodie severă şi nobliă, care evocă sensibilitatea etern omenească a muzicii din epoca marelui Bach. Se afirmă din nou acele legături interioare între austeritatea căutată de compozitorii de astăzi şi aceea, atât de autentică şi de „muzicală”, a vechilor maeştri. E firesc că această muzică — încrustată cu abilitate — se potriveşte cel mal bine acolo unde este vorba de poezia simţămintelor omeneşti. În general trebuie spus că ansamblul sonor are o consecvenţă de stil, care convine imaginii.
     A fost nevoie şi de unele muzici determinate de acţiune. De pildă, la balul de duminică se cântă o muzică de dans bine găsită, modernă în epocă. Cumva desprinsă dintr-o realitate mai nouă, mai apropiată de gustul frecvent astăzi, este scena în care câţiva tineri se amuză, undeva într-un parc. Chitară, „ole-ole” (chiar „cafe au lait”), ceva spaniol care sună mai mult sud-american, în timpul acela? Întrebarea mea nu e un nod căutat în papură, fiindcă popularitatea unei muzici distractive devine unul dintre elementele pregnante de caracterizare a unei anumite epoci; ori mi se pare ca toate acestea au căpătat o răspândire reală abia după război. Şi lăsând la o parte ceea ce am gândit mai târziu, vă spun sincer că în acel moment m-am simţit printre nişte tineri care petrec astăzi!
     Cam acestea despre o latură a filmului lui Lucian Pintilie; nu pun punct înainte de a menţiona una dintre cele mai îmbucurătoare impresii şi anume, sonoritatea nuanţată diferit a locurilor diferite în care se mişcă acţiunea, mai ales acea frumoasă şi adevărată senzaţie de aer liber, de linişte care se aude.
 
(Cinema nr. 1, ianuarie 1966)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: ada brumaru, cronica coloana sonora, duminica la ora 6, lucian pintilie, radu caplescu

Opinii: