Nu-i foarte uşor să începi a urca Golgota scenei şi a ecranului, ştiind, de pe prima treaptă, că n-ai s-o joci niciodată pe Ofelia. La 18 ani, nu e foarte confortabil să fii mereu distribuită, la exerciţiile din clasă în rolul doicii Julietei, sau în cel al vecinei opulente şi rea de gură de peste gard. Dacă eşti totuşi un asemenea tip de actriţă — care nu vizează nici la atuurile frumoasei ingenue, nici nu le vizează pe cele ale vampei sofisticate — dacă nu eşti făcută după canoanele antropometrice ale manechinelor, atunci îţi trebuie ceva în plus.
Un ceva important şi decisiv în plus. Ceva fără de care mai trăieşte cocheta, şi mai supravieţuieşte (şi azi!) juna primă: o forţă lăuntrică şi o vitalitate artistică colosală, un talent care să gâlgâie, un simţ viu al dramei şi, poate, mai ales un umor oferit de natură fără zgârcenie.
Draga Olteanu le-a avut pe toate din plin şi le-a dăruit, din prima ei zi de teatru, de la prima imagine pe peliculă. Cred că nu i-a trebuit prea mult timp să-şi definească tipul propriu de umor, un umor de esenţă populară, din care e alungată, când e cazul (şi este adesea) primejdia vulgarităţii agresive, din care e exmatriculat sau adăugat (la mare nevoie) hazul gros, şi în care se aşază, la locul său, bunul simţ, binefăcătorul bun simţ al omului simplu.
Draga Olteanu s-a plimbat prin piesele şi filmele noastre, ducându-şi cu sine vocea puternică, pieptul ţanţoş şi figura fină, pe care aplica fără milă ridurile vârstelor şi fardurile măştilor groteşti, şi a creat suita acelor pitoreşti, vii, suculente şi niciodată decolorate personaje, care se încheie (sau abia încep?!) cu Coana Chiriţa.
I-am văzut recent o poză din viitoarea comedie a lui
Geo Saizescu,
Astă seară dansăm în familie: o frumoasă doamnă îndantelată în negru, distins îndoliată, cu colţurile gurii lăsate a cruzime în jos, am privit-o îndelung şi am gândit, încolţită de remuşcări: doamne, câte feluri de Draga Olteanu mai există fără ca noi să avem habar de ele!
