REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



De ce plâng chitarele


     Inevitabil, ne vom raporta mereu la Bobby Păunescu ca la un nume indisolubil legat de istoria Noului Cinematograf Românesc, mult timp după ce acest fenomen îşi va fi trăit vârsta aurorală. Conexiunea este firească: ni-l amintim pe cineast pe treptele de la Cannes - producător sobru şi scrobit al filmului Moartea domnului  Lăzărescu -, iar după ani dând interviuri, ca regizor destins şi volubil al peliculei Francesca. Două momente însemnate ale filmului autohton contemporan, ieşite direct sau mediat din siajul lui Cristi Puiu, împreună cu care Bobby Păunescu a înfiinţat, de altfel, casa de producţie Mandragora Movies.
     Prin Palatul Pionierilor, Bobby Păunescu încearcă o desprindere acută de filmele tinereţii sale, gest survenit într-un moment în care îşi croieşte noi drumuri în viaţă, atât în plan personal, dar şi cinematografic (respectiv achiziţionarea studiourilor de la Buftea). Paradoxal, această detaşare - semn al intrării într-o nouă vârstă - se produce pe canavaua unui subiect juvenil, care înseamnă o regresie temporală de aproape un sfert de secol (1992), într-un „timp care era definit prin confuzie socială şi o totală lipsă a autorităţii statului" (spre a cita pasajul introductiv al genericului, din care cel puţin prima parte rămâne validă şi acum). O retrospecţie introdusă de vocile candide din binecunoscutul cântec „Noi în anul 2000" de Horia Moculescu, care vorbesc despre un viitor iluzoriu - devenit demult trecut -, o inocenţă pe care protagoniştii adolescentini din Palatul Pionierilor ţin cu tot dinadinsul s-o repudieze; reluarea acestei bucăţi muzicale datate, care a constituit coda filmului Occident (2002) de Cristian Mungiu, capătă aici o tonalitate dramatică, replică la inflexiunea „hazu lui de necaz" din filmul autorului lui 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.
     Aproape la modul didactic - nu întâmplător una dintre primele secvenţe este cea a ocupării de către liceeni a cancelariei Liceului nr. 32 - Bobby Păunescu îşi propune să realizeze filmul unei multiple iniţieri. Pragmatic vorbind, prioritară este cea în actorie, trăită de elevii de la „Mandragora Film Academy", dintre care vizibilitatea cea mai mare o are Ilie Toto Dumitrescu (fiul fostului fotbalist de la Steaua), care a avut un rol şi în Love by Design (2014), filmul pe care americanul Michael Damian l-a realizat întru promovarea româno-israelienei Giulia Nahmany. Experimentul face parte dintr-un trend actual, ilustrat cu pretenţii prin „actoriedefilm.ro" (de pildă, Love Building, 2013 de Iulia Rugină) sau, la nivel amatoristic, prin „Şcoala de vară". Fireşte, noviciatul trebuie să se intrepătrundă cu prezenţa consacraţilor (Ioana Pavelescu, Doru Ana, Ioana Ginghină), fie chiar în roluri rutiniere, menite să dea soliditate unui ansamblu în care legea este făcută de noile chipuri (iar aici nu trebuie uitat fotomodelul Alice Peneacă), just puse în valoare ca personaj colectiv de imaginea semnată de Viorel Sergovici jr. (coproducător al filmului, din partea Solar Indie Junction), după cum operatoria lui Andrei Butică slujea optim individualizarea eroinei din precedentul film al lui Bobby Păunescu, interpretată de Monica Bârlădeanu. Pe latură narativă, iniţierea pe care se pedalează este cea erotică, cicerone în instituţiile de resort ale tranziţiei (spre maturitate şi spre economia de piaţă) fiind un interlop pe nume Ion, interpretat pitoresc şi cu stăpânire de sine de scenograful Mihai Dorobanţu, revelaţie a filmului Francesca (2009), aici confirmând peremptoriu, după alte prezenţe în Ceva bun de la viaţă (2011, Dan Piţa), Despre oameni şi melci (2012, Tudor Giurgiu), Funeralii fericite (2013, Horaţiu Mălăele) sau Poziţia copilului (2013, Călin Peter Netzer). Expansivitatea sa coagulează grupul şi justifică deschiderea socială către medii aflate în penumbră, precum falsurile de artă (de amintit faciesul lui Dragoş Săvulescu), prostituţia (inedită apariţia actriţei Cristina Juks de la Sibiu) sau traficul de arme, iar moartea lui stupidă, dar exemplară din final (în urma exploziei unei grenade plimbată inutil prin cadru) pare să însemne eliberarea de sub tutela răului a unei generaţii. O categorie de vârstă cu angoasele ei - la acea oră în primul rând virusul HIV - pe care autorul nu-şi propune s-o ipostazieze ca un decalc al anilor '90, ci o menţine într-un gen de atemporalitate menită, poate, să creeze o empatie în rândul adolescenţilor de azi (s-a văzut în filmele altora, mai recente sau mai prăfuite, ce rezultate artificioase au avut încercările de reconstituire a epocii liceelor din jurul anului 1989).
     În fine, ultima latură iniţiatică este cea pe care o trăieşte protagonistul la căpătâiul tatălui său muribund, spre a completa cu pandantul gravităţii portretul unui tineret, hrănită cu lectura revistelor dedicate fenomenelor paranormale („chakrele, alea din filme", îi aminteşte Veronel Milenkovici părintelui său, abandonat de soţie pe patul de spital). Ironia implicită a replicii (dialogurile nu sunt defel neglijabile aici!) sugerează opţiunea regizorului către un cinema transparent, mizând pe o anumită directeţe cu care, de altfel, a reuşit să acceadă pe ecranul Festivalului de la Sundance, în luna ianuarie a anului trecut. Momentul prezentării americane n-a fost urmat, însă, de o apropiată lansare românească, iar aşteptarea publicului autohton a fost prelungită un pic prea mult (până în decembrie 2015). La premiera de la Băneasa, regizorul ne-a demonstrat însă, surprinzător şi plăcut, că delay-ul se datorează şi unei alte producţii pe care o turnează în paralel, un documentar dedicat clasicului muzicii de film Ennio Morricone (în regia celebrului Giuseppe Tornatore), din care a prezentat promiţătoare secvenţe. Avem de-a face cu o propensiune către muzică pe care Bobby Păunescu a vădit-o şi cu ocazia realizării, în urmă cu câţiva ani, a videoclipului Copacul (pe muzica lui Zsolt Kerestely, în preţioasa interpretare conferită de soprana Angela Gheorghiu); un şlagăr al anilor (70, cum de altfel este şi „Să cântăm, chitara mea" (compusă de Temistocle Popa şi interpretată de Dan Spătaru, prima dată în Cântecele mării) folosit de regizor pentru genericul final de la Palatul Pionierilor. Acordurile lui nu mai rezonau deloc cu preferinţele muzicale ale tineretului din decembrie 1989, ci făceau pe atunci să mai vibreze doar inimile părinţilor. Iată de ce vocea regretatului cântăreţ, curgând peste imaginile urbane desfigurate de explozie, pare să trimită către despărţirea de o epocă revolută, nu şi spre exuberanţa libertății.
 
(FILM Nr.1 2016)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: bobby paunescu, cronica de film palatul pionierilor, dinu ioan nicula

Opinii: