Realizat anul trecut, în 2007, la Atelierul Aristoteles de la Sibiu, scurtmetrajul documentar
Ciobanul zburător, Menţiune Specială recent la Locarno, anunţă un talent proaspăt al şcolii de film din România. Numele lui e Cătălin Muşat, are 30 de ani şi a absolvit UNATC-ul anul trecut. A studiat la Liceul "Nicolae Tonitza" şi, între liceu şi şcoala de film spune că "a hoinărit". Mai are două documentare terminate,
Doctorul nebun, desemnat în 2004 Cel mai bun documentar la Festivalul DaKINO, care se ocupă de doi dependenţi de heroină, şi
Baraca lui Hercule, realizat pentru TVR 2, despre un
homeless şi coliba lui de carton. Mai are şi două scurtmetraje de ficţiune neterminate, "pentru că nu mi-au mai plăcut".
Când l-am sunat ca să-l întreb una, alta pentru materialul de faţă, aproape că m-a refuzat. "N-am timp azi decât, poate, diseară". Cătălin Muşat îşi câştigă existenţa desenând
storyboard-uri, aşteptând şansa de a face din nou film. De fapt, după cum spune Roxana Comes, care a lucrat cu el şi la celelalte filme şi care a fost producător executiv la
Ciobanul zburător, "vestea că am fost invitaţi la Locarno ne-a cam luat pe nepregătite". Roxana Comes mai spune că succesul de la Locarno poate provoca alte şanse. "Directorul Festivalului de la Tampere a venit atunci la noi să ne spună ce mult i-a plăcut filmul nostru. Am trimis filmul şi la IDFA Amsterdam, dar ne-au spus că nu-l pot lua în competiţie pentru că deja a fost în competiţie la Locarno, dar s-ar putea să-l ia în afara competiţiei. De fapt, eu asta fac zilele astea: plicuri ca să trimit filmul în afară, pentru că important e să fie văzut de cât mai multă lume. Lui Cătălin îi revine sarcina să se concentreze pe ce vrea să lucreze în continuare."
Ciobanul zburător are o manieră foarte personală, aproape poetică - şi inteligentă fără a fi liricoidă sau calofilă -, de a trata intruziunea vieţii moderne în universul pastoral al satului. Pe păşunea unde nişte ciobani din Mărginimea Sibiului îşi duc oile la păscut, un neamţ a cumpărat un teren şi a făcut un aerodrom.
Din când în când, el şi prietenii lui vin cu deltaplanele şi ambalează motoarele printre sau pe deasupra oilor placide. Ciobanii sunt şi ei placizi (deşi Cătălin Muşat spune că în viaţa de zi cu zi nu sunt chiar aşa tăcuţi.).
Directorul de imagine
Marius Iacob îi filmează mai ales stând şi cugetând, cadrele sale extrem de bine gândite reuşind să introducă spectatorul într-un univers în care şi oamenii par de extracţie telurică.
Cătălin Muşat spune că nu-i plac documentarele de informaţie şi că structura narativă a filmului s-a revelat de-abia la montaj. "Noi am pus camera şi am filmat timp de opt zile fără niciun motiv narativ în cap. Ştiam numai care va fi conflictul."
Ce a ieşit de pe masa de montaj e un film în care viaţa de zi cu zi a oierilor îşi păstrează ritmul molcom, nedezlipindu-se de viaţa naturii - aburul de dimineaţă, ciorile care se ridică dintr-un lan, trăznetele şi fulgerele sau grindina pe care realizatorii au avut norocul s-o prindă într-una din cele opt zile de filmare. Ciobanii stau, mănâncă sau adresează scurte înjurături motivante oilor, deltaplanoriştii zboară în treaba lor în alte secvenţe, iar cele două lumi se întâlnesc rar în acelaşi cadru. Elementul comun e un cioban care zboară şi el, chiar dacă, potrivit bancului, "Â¥n-are lucrul lui" şi foloseşte deltaplanul aeroclubului. Civilizaţia se mai iţeşte şi prin cuvântul "sasul". "Se supără sasu' că trecem cu oile pe-aici", "O zis sasu' că le împuşcă dacă le mai prinde". Nu-l vedem pe sas niciodată - aparatul nu se apropie de deltaplanorişti -, dar nici că simţim nevoia.
Ca să obţină o imagine cât mai potrivită, dar şi ca să îi deranjeze cât mai puţin pe ciobani, Marius Iacob a filmat de multe ori de la mare distanţă. Cătălin Muşat: "De multe ori, ciobanii nici nu ştiau că-i filmăm. Operatorul a venit cu ideea de a filma aşa, cu diafragma deschisă la maximum, ceea ce era şi riscant pentru că se pierdea şarful şi puteam avea multe rebuturi". Asta nu se vede pe ecran. Deşi realizat în HD, filmul are o căldură a imaginii care îl apropie de un film pe peliculă. Întreaga echipă a fost performantă. Vlad Voinescu, autorul sunetului şi montajului, a ţinut ca sunetul să fie cât mai bun. "Pleca de nebun pe câmp cu microfonul, ca să înregistreze sunete", spune Roxana Comes despre colegul ei în vârstă de 23 de ani.
Atelierul Aristoteles 2008, a cărui bază operativă s-a mutat în acest an de la Cisnădioara la Sibiel, e în plină desfăşurare. Printre
traineri se numără şi Simon Brook, realizator de documentare şi fiu al celebrului regizor de teatru Peter Brook. Când l-am întâlnit recent la Sibiel, Simon Brook mi-a spus că această primă experienţă a sa la Aristoteles e foarte interesantă. Dar a remarcat amuzat un lucru: "Când am făcut cele patru echipe, am văzut că toţi vor să fie regizori". Unii au şi de ce.
