Ciobotăraşu – omagiu

     Crezusem că va fi rolul vieţii lui Ştefan Ciobotăraşu. A fost doar ultimul rol, rolul ultimelor frământări, nelinişti, presentimente. Îl crezusem pe Ciobotăraşu un vital, respingând cu energie ideea sfârşitului, sau un olimpian acceptând-o, dar nu resemnat, ci poate curios, analitic. Şi deodată nea Fane îi obligă la scormonire, meditaţie exteriorizată, nu discret mascată în versuri — singurele care-i trădaseră neliniştea. Ciobotăraşu mai murise o dată în film, neaşteptat — nea Cioba din Dimineţile unui băiat cuminte. În Aşteptarea, pregătirea e lentă, minuţioasă, aproape gospodărească şi asta e şi mai dureros de redat. lată-l, întors cu faţa spre marea călătorie, cântărind timpul ce-i şopteşte parcă: „Pleacă-te Ştefane, tot mai adânc, până-n pământ”. Cântărind distanţele care cândva n-aveau niciun mister pentru el, dar astăzi... E singur, chiar când e înconjurat de prieteni, de familie. Un lung monolog în mezzo-voce, simplu şi aspru, monolog când ilustrat de planuri-portrete, amare cântece fără cuvinte (Nea Fane rămas derutat, fără să ştie încotro s-o apuce, în prima zi de pensionare; nea Fane obosit pentru că nu-şi mai înţelege copiii, nea Fane tulburat de presentimentul morţii, în scena dinaintea mesei, după cearta cu Duţu), când contrapunctat de veselia, indiferenţa celor din jur.
     Retragerea din viaţă e discretă, generoasă. În prim plan, magnetofonul urlă o muzică veselă la nunta fetei; întors cu spatele, bătrânul se depărtează încet, se pierde în noapte. Întunericul preia misterul trecerii, apoi trombonul acela trist şi tot cadrul omagiu adus actorului, adus omului în plină glorie care s-a dus să moară puţin...