Aferim!, al treilea lungmetraj semnat de
Radu Jude, este un film complex şi subtil, care la fiecare vizionare îşi revelează noi şi noi înţelesuri, dar fără a-şi epuiza fascinaţia. De la început, impresionează concepţia regizorală unitară (capitol la care suferă, din păcate,
De ce eu? al lui
Tudor Giurgiu, cealaltă premieră românească notabilă a primăverii, la fel cum suferă marea majoritate a producţiilor autohtone), aceasta conjugându-se fericit cu decorurile şi costumele ce poartă patina perioadei. Radu Jude rămâne consecvent cadrelor-secvenţă lungi, mizanscenelor elaborate (incluzând laborioase – şi gălăgioase – scene de mulţime), planurilor-ansamblu şi planurilor generale (rareori aparatul de filmat al lui Marius Panduru se apropie mai mult de actori) sau muzicii exclusiv diegetice (pentru care formaţia Trei Parale merită toată stima), în siajul titlurilor cunoscute ale Noului Cinema Românesc. Pe de altă parte, după cum a demonstrat-o şi
Nae Caranfil în
Restul e tăcere, un film de epocă nu trebuie să se ferească de teatralism, astfel încît
Aferim! se distanţează de cutuma interpretării „economicoase“ din multe producţii aşa-zis „minimaliste“. Însă teatralismul său este unul asumat, în deplină consonanţă cu dialogurile.
Uimitor este faptul că un film atât de adânc înrădăcinat în istoria şi cultura poporului nostru, cum este cel al lui Radu Jude, capătă semnificaţii universale, putând impresiona spectatorii cinefili de pretutindeni (o bună dovadă este excelenta primire a lui
Aferim! la Berlinală). Am mai remarcat, într-un alt text, documentarea meticuloasă a regizorului şi a coscenaristului său, prozatorul Florin Lăzărescu, care au fost sprijiniţi de consultantul istoric Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, dar nu am evidenţiat numeroasele referinţe culturale, literare şi cinematografice, existente în film.
Genericul final se deschide cu enumerarea unor autori din ale căror opere au fost preluate şi adaptate „situaţii narative şi fragmente de dialog“, dar, chiar dacă dintre numele menţionate lipsesc I. L. Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici, multe replici trimit limpede la cei trei „mari clasici“. Pe ecran se vorbeşte despre „nenea Iancu, bogasierul din Strehaia“, hangiul Mânjoală, popa Duhu sau Lică (Sămădăul, desigur). Cucoana Sultana, „fată de protopop“, în interpretarea
Mihaelei Sîrbu, aminteşte de Miţa, republicana ambetată şi isterică (memorabil jucată de
Mariana Mihuţ în
De ce trag clopotele, Mitică?, al lui
Lucian Pintilie) – deloc întâmplător, pe boierul Cîndescu îl cheamă Iordache, ca şi pe calfa lui Nae Girimea –, dar şi de Chera Duduca din „Ciocoii vechi şi noi” de Nicolae Filimon (de acolo vine şi „Kir Costea toptangiul“). Replica zapciului cu care se închide prima secvenţă („Şi câţi eram vii, ne socoteam morţi şi umblam ameţiţi…“) ne poate duce cu gîndul la „Zenobia”, dar Gellu Naum şi-a ales drept moto al romanului său un citat dintr-o scrisoare de la 1813, a cojocarului bucureştean Ioan Dobrescu. Referinţele sunt, totuşi, şi mai recente. De pildă, din „Moromeţii” lui Marin Preda vine o replică („Mi-e frig, taicule!“, i se plânge junele Ioniţă lui Costandin, la fel ca premiantul Niculae lui Moromete), iar Radu Jude a preluat din ecranizarea lui Stere Gulea cuplul Victor Rebengiuc – Luminiţa Gheorghiu. Aşadar, regizorul omagiază atât frumuseţea limbii noastre şi operele de căpătâi ale literaturii naţionale, cât şi vârfurile cinematografului românesc (aici intră şi
La Moara cu noroc, adaptarea lui
Victor Iliu după nuvela lui Ioan Slavici, deschizătoare de drum într-ale westernului neaoş).
Alte trimiteri sunt la autori străini, cum sunt învăţatul italian Anton-Maria Del Chiaro, care i-a slujit pe Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino, dar şi Anton Cehov (o altă replică a zapciului – „Or să ne pomenească oare cu vorbă bună ipochimenii care or să trăiască peste 100 sau 200 de ani?“ – este, de fapt, o adaptare a întrebării retorice a doctorului Astrov din „Unchiul Vanea”). Putem vorbi şi despre auto-intertextualitate: pe lângă finalul, care, după cum au remarcat
Andrei Gorzo şi Veronica Lazăr în prima analiză a filmului, aminteşte deopotrivă de
Hoţi de biciclete, capodopera lui Vittorio De Sica, şi de scurtmetrajul
Lampa cu căciulă (al cărui scenariu e semnat tot de regizorul Radu Jude împreună cu Florin Lăzărescu), beteşugul lui Costandin şi povestea călătorului jucat de
Şerban Pavlu (despre preotul care le-a citit maslul unor însurăţei) trimit la mediumetrajul
O umbră de nor, o altă colaborare dintre cineast şi scriitor.
Aferim! este structurat în zece episoade, separate de fondu-uri, care ar putea fi intitulate „Bătrâna“, „Mănăstirea“, „Tabăra aurarilor“, „Preotul“ ş.a.m.d. Fiecare dintre episoade reliefează noi moravuri ale epocii reprezentate (rasismul, misoginia, xenofobia, corupţia etc.), dar pe care le putem regăsi, în straie noi, şi în vremurile noastre. Acesta este un alt mare merit al filmului lui Radu Jude: nici o altă producţie istorică autohtonă (şi, cel puţin în perioada comunistă, s-au realizat destule) nu a reuşit să ne spună la fel de multe despre ceea ce diverşi autori au numit „psihologia poporului român“, „sentimentul românesc al fiinţei“ sau, pur şi simplu, „firea românilor“. Sunt sugestive, în acest sens, dezbaterile aprinse stârnite de
Aferim! în mediul virtual (dar şi, tot mai mult, în cel academic), care îl pot transforma într-un veritabil fenomen cultural (datele de box office de până acum sunt încurajatoare). Reconstituind exemplar istoria,
Aferim! reuşeşte să facă istorie (sau, după expresia lui Pierre Bourdieu, „să facă dată“) în cinematografia românească.
