REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Casa dintre câmpuri” – cronică de film


Reîntâlnirea cu regizorul Ale­xandru Tatos — care a ecra­nizat pentru televiziune ro­manul lui Corneliu Leu, «Pre­ţul dragostei, al credinţei şi al urii», propunându-ne la sfârşitul lunii trecute filmul Casa dintre câmpuria constituit o bucurie ar­tistică. Poate că termenul «bucurie» nu este dintre cele mai fericit alese, filmul are o pro­blematică gravă, rosteşte nu numai ade­văruri plăcute ci şi «adevăruri neplăcute», pătrunde în zone etice de superior interes cetăţenesc; nu se mulţumeşte cu investi­gaţii de suprafaţă, trece de crusta aparen­ţelor, încearcă să dea de urma unor neca­zuri morale şi sociale care mai stânjenesc încă — nu în filme, ci în viaţă — mersul nostru spre mai bine, spre mai frumos, spre mai binele şi mai frumosul din noi înşine. Dar tocmai de aceea, bucuria reîn­tâlnirii cu regizorul Alexandru Tatos este mare, întreagă, pentru că filmul acesta de televiziune îl reprezintă, îi confirmă inte­resul major pentru problematica actualită­ţii (manifestat în filmele sale pentru marile ecrane, Mere roşii şi Rătăcire), îl confir­mă pasiunea pentru adevăr, dezvoltatul simţ civic, luciditatea, profesionalismul exemplar. Conflictul filmului Casa dintre cimpuri nu este, poate, dintre cele mai originale: un tânăr inginer, capabil şi avân­tat, se înfruntă cu un preşedinte de coope­rativă agricolă nepriceput şi retrograd, care şi-a câştigat însă o mare popularitate în comună (poate că nu întâmplător a fost distribuit în acest rol tocmai... «nea Mă­rin»), date fiind însuşirile sale «de a lua ochii», de a-şi ascunde nepriceperea şi tarele de caracter sub masca unui comportament altruist şi simpatic. Din înfrun­tarea asta nu ies scântei, dar se întâmplă lucruri mult mai importante, cărora ştiu să le sublinieze, fără ostentaţie, pon­derea socială: adevărul este, temporar, ră­nit, omului capabil şi entuziast i se pune în cârcă povara unor scripte măsluite (cu... consecinţele de rigoare)... Tot temporar, fireşte... Dar filmul avertizează. Pentru ca accesul imposturii, al măsluirilor, al nepri­ceperii în contextul vieţii sociale să fie frânat, cum se spune, «din faşă». Pentru ca adevărurile celor capabili şi demni, cu gând şi faptă înnoitoare, să nu fie nicio clipă periclitate. Cam aceasta ar fi miza filmului, şi ea nu mi se pare deloc mică, deloc neimportantă, ba dimpotrivă. Dar Casa dintre câmpuri (nu ştiu de ce îmi vine mereu să-i spun «casa dintre gre­ieri», ca Tomozei) are încă multe clipe de frumos şi de adevăr. Are garanţia de fi­resc şi de sinceritate a unui cuplu (să-i zicem actoricesc?) minunat, Tora Vasi­lescu şi Mircea Daneliuc: personajul unei fete simple, adică o tehniciană crescută la şcoala unei vieţi cu «hai, pa!» şi bibelouri, cu flori din plastic — chiar, ce culoare ori fi avut — şi gesturi studiate, câte descoperă, pe parcursul acţiunii, rosturile adevărate ale vieţii, care rostuieşte în casa dintre câmpuri temeliile trainice ale încre­derii în om, ale credinţei în dreptate, ale speranţei şi ale surâsului bun; şi persona­jul tânărului inginer Radu, adică «omul care sfinteşte locul», chiar şi atunci când mă­năncă seminţe de dovleac, pentru că locu­rile se sfinţesc cu mintea, cu forţa de gând şi de faptă, nu cu tămâie de vorbe mie­roase şi nici cu recamier-uri şi sertăraşe, omul care ştie ce vrea în viaţă şi care ştie că viaţa noastră cea nouă, cea adevărată, cea trainică merge înainte în ciuda impos­turii. Filmul mai are remarcabile creaţii ac­toriceşti, aceea a lui Mircea Diaconu, de pildă, care portretizează cu farmec inega­labil o lichea prin care se vede totul, ca la radiografie, acelea ale lui Amza Pellea şi Corado Negreanu, fiecare în felul lui con­vingător, ale lui Dorel Vişan (un miliţian... simpatic) şi Mihai Pălădescu (un Grigore care ştie ce nu ştiu chiar toţi, că fără arme nu se poate câştiga o bătălie...). Filmul mai are seva de firesc a replicilor «de plan doi», care întreţin permanent senzaţia de viaţă, mai are câte un căţeluş de porţelan sau câte un «l-am văzut la crâşma Stanii», o savuroasă repetiţie de teatru la «Piatra din casă» şi un zbor de căluşei, câte un semnal liric (de un tip special, anti-pseudo-poetic) şi câte un semnal avertizant, grav, ca un ceas deşteptător, în miez de noapte. Din­colo de toti şi de toate îl simţim pe Alexan­dru Tatos, îi simţim pulsul, pasiunea pen­tru adevăr, gândul matur şi responsabil. Ar mai fi de spus multe, poate că nu numai.. de bine, dar mă opresc aici, cu o ultimă constatare: acţiunea Casei dintre câmpuri se desfăşoară tocmai când la un televizor din acest simplu şi adevărat film de televiziune se anunţa cu pompă o nouă premie­ră cinematografică românească a marilor ecrane, un film — nici nu se putea altfel — «emoţionant, captivant şi duios»...
(Cinema nr. 4, aprilie 1979)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru tatos, amza pellea, calin caliman, casa dintre campuri film, cronica de film, mircea daneliuc, tora vasilescu

Opinii: