REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Când se lasă metabolismul peste București (sau Endoscopia vidului)


     Există în viața unui regizor care crede în cinematograful de autor un moment al autoreferențialității. La Truffaut s-a numit Noaptea americană, la Fellini - 8 1/2, la Tarkovski  - Oglinda, la Antonioni - Profesiune - reporter, la alții lipsește, iar la alții (ca Woody Allen) e aproape o întreagă filmografie. La Puiu s-a numit Aurora, la Corneliu Porumboiu se cheamă Când se lasă seara peste București sau metabolism.
     Tentația autoreferențialității (dacă nu apare, Doamne ferește, de la debut) survine firesc după momentul pe care autorul îl consideră de consacrare. E momentul când regizorul își permite să se ia mai în serios ca până atunci, să își privească munca și persoana ca agenți creatori de univers cultural, să se detașeze de sine, dar și să se joace, într-un mod în care n-a mai făcut-o până atunci, cu propriul narcisism. E un nou examen și o oglindă a propriei identități creatoare, în care ceea ce se cheamă ars poetica - o pasăre rară, ascunsă până atunci cu grijă și cu pudoare, devine subiect de film: acestea pot produce filme de calitate, rateuri sau unui nou maxim al carierei. În orice caz filmul autoreferențial seamănă ca două picături de apă cu pielea autorului său, iar nu cu părți din realitatea înconjurătoare. Vor spectatorii să vadă această piele? Merită ea expusă și, dacă da, e la fel de generatoare de problematici, ca celelalte subiecte din alte filme ale regizorului? Este în stare ”pielea” autorului să suscite - în lipsa unui alt subiect - întrebări de interes pentru spectator? Da, pentru colegii de breaslă, pentru critici și fani. Dar pentru ceilalți?
     Este foarte bine că noul cinema românesc ajunge, în sfârșit, la vârsta autoreferențialității.  Este vârsta la care nu mai contează atât cantitatea publicului, ci calitatea, o vârstă la care îți permiți să faci film pentru tine însuți și să-ți aduci aminte că filmul este, în primul rând, o artă. Este o vârstă care nu ține multă vreme, așa că nu vom comenta că ea scade, cel puțin la București, tot mai mult (la autorii citați ea se manifesta cel mai devreme de la al patrulea film, dacă nu spre sau după zenitul carierei)...
     Când se lasă seara peste București survine după A fost sau n-a fost? (2006) și Polițist, adjectiv (2009), două reușite memorabile ale regizorului-scenarist și producător, prin care și-a impus de la început un stil bine stăpânit, bazat pe minimalism, fină ironie, intelectualism și umor. Totuși, singurul film care îl făcuse inconfundabil este cel de debut, cu sinceritatea, prospețimea și comicul foarte românesc - ingrediente care, combinate cu autocenzurarea emoțională a minimalismului, creau o amprentă foarte personală. Acestea dispar odată cu Polițist, adjectiv, în favoarea unui formalism tot mai riguros, rafinat și impersonal, în care lipsa de orizont interior, prețiozitatea vană, jocul intelectualist gratuit și debusolarea lăuntrică (bine camuflată, dar foarte prezentă și chiar metastaziată) sunt cuvinte de forță. De aceea, probabil, numele lui Michelangelo Antonioni este invocat ca referențial în Metabolism.
     Filmul relatează o zi din viața unui regizor român din tânăra generație, care face un film minimalist despre tânăra generație, al cărui subiect nu îl cunoaștem. Cunoaștem doar pe una dintre actrițele de rol secundar, care repetă cu regizorul una și aceeași secvență fără dialog (ieșitul din baie, uscatul părului, îmbrăcatul și ascultarea unei conversații din camera vecină) și consumă cu el o placidă aventură, fără a se implica în viața lui. Actrița (Diana Avrămuț, la debut în cinema) seamănă bine cu Monica Vitti, actrița-fetiș a lui Antonioni, iar partenerul ei, Bogdan Dumitrache aduce a Marcello Mastroiani, protagonistul din 8 1/2. Cei doi mănâncă la restaurant, discută despre film (cel făcut de regizor și despre soarta filmului, în general) și despre interferența între culturi și obiceiuri gastronomice (românești, franceze, extrem-orientale). Dar singurul schepsis este filmul în film din final.
     Regizorul, un perfecționist, simte nevoia să facă o pauză între filmări, motiv pentru care invocă o criză de gastrită, care trebuie dovedită producătoarei cu filmul endoscopiei. Aici e lovitura de teatru: cum criza nu a existat, CD-ul cu filmul endoscopiei, pe care chiar îl urmărim în timp real pe ecran, e un fals, aparține altei persoane. Atât. Intertextualitate și o maximă ironie față de esența autoreferențialității: confesiunea directă.      Mult așteptatul autoportret de autor nu e decât unul gastric și, pe deasupra, e fals. Această ”falsificare” este cea care îndoaie și furculița din final, cu care spectatorul ar fi trebuit să se înfrupte din vintrele Autorului. Masa i se refuză. Multiplă și programatică frustrare, minuțios (și inutil) construită. Endoscopia vidului.
     Melosul cald și duios al Mihaelei Răducanu se revarsă, compensator, dar tardiv, peste genericul final (după 90 de minute de tăcere a coloanei muzicale), explicând, în sfârșit, și titlul filmului, și coda acestuia: ”Când se lasă seara peste București eu mă uit la fete și văd că nu ești”. Această ultimă propoziție: ”Și văd că nu ești” rezumă întregul metabolism al Metabolismului.
     La Antonioni, frustrarea spectatorului era compensată de poezia metafizică a imaginii. La Porumboiu avem doar rigoarea, vacuumul și cinismul. Sub raport formal, Când se lasă seara... intră în filmele de top ale generației sale.
 


 
(Ziarul Lumina, 22 februarie 2014)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cand se lasa seara peste bucuresti sau metabolism, corneliu porumboiu, cronica de film, elena dulgheru

Opinii: