Ați recunoscut probabil indicativul secvenței, cu numărul cadrului și celebrele duble, reluând parcă la nesfârșit, prăbușirea în noroi a unui tânăr. Acum 21 de ani, Pintilie l-a așezat ca motto al Reconstituirii.
În fotogramele acestor „prăvăliri” stereotipe se afla teribila premoniție a filmului. Semeția nevolnică a lui Vuică, haimanaua „destabilizatoare”, șiroind de sânge în mocirlă, durându-l în c..., de tot ce ne doare pe fiecare în această lume, doar ea va putea, la interval de două decenii să lanseze decisiv noul pean al libertății „Vom muri și vom fi liberi”!
Stop-cadrul care încheie filmul, încremenind revolta întrebătoare a privirii lui Ripu, colegul de „destabilizare” al lui Vuică, nu vine decât să consolideze „ghicitura” lui Lucian Pintilie, asupra celor ce se vor petrece la sfârșitul lui decembrie ‘89.
Și la această premieră simbolică, ca și în 1970, când am văzut-o de două ori succesiv, Reconstituirea îți transmite sentimentul inconfundabil al capodoperei. Este proaspătă și definitiv adevărată ca orice viziune incoruptibilă și ireductibilă ca orice operă căreia nu-i întrezărești vreo alternativă estetică sau conceptuală. Și mai există o a treia însușire, după care putem identifica, în puzderia de producții artistice, aerul nu întrutotul pământean al „capului de operă” și anume infinitul înțelesurilor, adesea de negrăit, pe care îl suscită continuu.
În ce mă privește, din toată „ideologia” dizidentă a filmului și din bogăția sugestiilor subînțelese, ceea ce mi-a rămas în suflet, ca un tipar revelator a ce ar putea însemna un „loc stricat”, a fost cadrul întâmplărilor, cosmosul „încâlcit” în care are loc acțiunea, purtând pecetea unei uriașe dezordini. Amintiți-vă panorama dezlânată a nodului de cale ferată, cu șuvițele liniilor încurcate absurd în păienjenișul firelor de telegraf și electrice, care brăzdează la toate altitudinile relieful smintit al locului, „podurile nebune” traversând inutil taluzuri derizorii, terasamentul liniilor ferate care planează neverosimil deasupra gâștelor fâlfâind și ele bezmetice peste prundișurile domestice, gârla mocirloasă, strângând rețeaua de pârâiașe insalubre care-ți taie calea când ți-e lumea mai dragă, și peste toate, autoritară ca o cetate inexpugnabilă ― cârciuma montană „Pescărușul”! Mrejele acestui „peisaj” sucit al dezordinii, țin captivă întreaga lume care populează locul. Filmul exclamă, încă de la primele secvențe, acest adevăr bine cunoscut oricărui băștinaș comunist, și anume, că spre deosebire de oricare alt totalitarism, ordinea discreționară a celui comunist își trage „seva” dintr-o dezordine pusă la cale, consistentă și întreținută. Tocmai conformitatea cu disciplina acestei dezordini, atât de necesară menținerii lumii de-a-ndoaselea, se apucă s-o clatine cei doi „tineri în derivă”. Pentru oficialitate, toată osteneala constă în a-i trage binișor, mai cu forța, mai cu „duhul blândeții” în rândul oamenilor, adică în rândul agenților dezordinii generale.
Mai înainte, calificam premiera târzie a filmului, drept un act simbolic. Îmi întemeiam afirmația, pe faptul, care sare în ochii oricui ce revede filmul în aceste zile de pomină, că Reconstituirea pare să-și fi epuizat conținutul „clasic” dizident, devenind de abia acum o operă-simbol cu adevărat subversivă. Ca să vă convingeți, dați o raită pe la „Cimitirul Eroilor”! De peste tot, vă vor privi sute de Vuică și Ripu...!
