Înainte de vizionarea filmului
Reconstituirea, la Memorialul de la Sighet,
Romulus Rusan le-a spus elevilor de la Şcoala de Vară:
„Copii, veţi vedea cel mai bun film românesc din toate timpurile”. Unii îl mai văzuseră, alţii nu. Şi unii şi alţii au fost teribil de impresionaţi. Peste trei zile s-au întâlnit chiar cu regizorul filmului, Lucian Pintilie, care le-a vorbit despre
Reconstituirea şi despre multe altele, apoi le-a răspuns la întrebări. La începutul întâlnirii, Lucian Pintilie a spus: „Am să vă povestesc, cu nădejdea de a stârni nişte întrebări, despre voluptăţile secrete de a face un film despre care ştii că va fi interzis de cenzură. Vreau să vă spun că iubitul meu prieten, Romulus Rusan, a spus un lucru incorect, din admiraţie şi respect pentru mine, şi care circulă aşa în cinematografia română, în critică mai puţin, şi că trebuie pus acum la punct, şi îl voi face de câte ori voi avea prilejul, anume că această tânără generaţie de cineaşti iese din „Mantaua” mea. Nu iese decât în măsura în care adolescenţii au văzut filmele mele şi le-au plăcut, dar atâta. Ei se deosebesc foarte tare de cinematografia mea, care e o cinematografie bazată fie, să zicem, pe un realism magic, fie pe un fel de încrâncenare polemică. Ei nu fac filme politice; e un argument ca să privim cu puţină plăcere în jurul nostru. Ei nu fac filme politice, pentru că nu este nevoie să se facă filme politice, şi un cineast nu mai trebuie să lupte pentru reabilitarea unor drepturi civice. S-a sfârşit. Oricum, noi trăim totuşi în universurile caricaturii, care sunt putemice, dar chestia aceasta nu se mai poate întâmpla.
Eu vă vorbesc despre nişte filme, acum, care au un fel de graţie de-a nu mai fi atinse, filoxerate de politicul ăsta tâmpit, cu care am îmbătrânit, eu cel puţin. E bine că filmele mari ale umanităţii nu sunt filme polemice, nu sunt filme în care să discuţi cu tâmpiţi de la Comitetul Central, care sugrumă viaţa aia scurtă pe care o avem. Deci ăsta e un lucru formidabil. Ei fac astfel de filme, în primul rând din pricina aceasta. Este foarte adevărat că ar fi o măgărie populistă ca eu să nu spun că am nişte merite importante, anume că: am produs primul film al lui
Puiu Cristi — este coprodus de mine — că scurt-metrajul lui
Mungiu,
Corul pompierilor, este coprodus de mine, că sunt în relaţii. Şi pe
Porumboiu l-am sprijinit şi-l admir foarte mult. Aşadar, avem relaţii de sprijin, de coproducţie, de bani. Aceasta-i foarte important. Dar ei sunt o altă lume.
Chiar şi ei au uitat, nu radical, dar în mare măsură — şi bine fac, la urma urmei — admiraţia pe care o aveau pentru mine sau faptul că prezenţa mea a provocat ca ei să facă această meserie. Deci relaţiile noastre sunt foarte normale. Cu unul dintre ei am relaţii, poate, de tensiune şi urâte. Or să fie până la urmă, dacă o să fim băieţi deştepţi, limpezite. Dar, în esenţă, e o altă generaţie, sunt alte teme, altă stilistică, şi e foarte mişto aşa. Aici e ceva teribil cu invitaţia la Şcoala de Vară de la Sighet. Ana Blandiana a sesizat imediat când i-am spus că e o chestie, aşa, interesantă, jurnalistică. Vorbesc despre plăcerile, mă rog, tensiunea, viaţa care circulă într-un artist care face un film. Ce se întâmplă, mă gândeam eu, dacă am să vorbesc despre tema aceasta? Dacă am să vorbesc aici, într-un spaţiu pe care nu-l cunoşteam, mi-l imaginam, sau chiar acolo, la muzeu. Deci, dacă aş fi fost chiar la muzeu, acolo unde au murit cei mai buni oameni ai ţării, cum ştim cu toţii. Şi mă gândeam, mi-era puţină ruşine să vă vorbesc despre voluptatea de a fi tânăr, de a avea 33 de ani şi de a face un film ştiind că toţi ştabii or să stea pe jar când o să-l vadă, şi-o să înceapă să-şi dea telefoane, şi o să se chinuie, şi că eu sunt liber şi fac ce vreau şi că îi voi determina să mă asculte până la urmă, dacă nu cedez nimica. E una dintre cele mai mari plăceri, e cea mai mare plăcere a vieţii pe care poţi s-o ai, când nu numai că faci un lucru pe care vrei să-l faci, dar când îl faci cu banii lor. Poate că e un sentiment pe care-l ai când eşti tânăr, când ai impresia că eşti etern, că nu se poate, dacă ai dorinţa violentă de a le impune punctul tău de vedere, când nu se poate întâmpla nimic rău. Unde să spun eu acestea? Aici, în acest muzeu, unde, pentru un strănut, pentru nimica toată, stăteai şi erai omorât. Chiar am vrut să vorbesc cu Ana Blandiana şi despre chestia aceasta, despre o anumită, parcă, lipsă de decenţă. Oricum, poate tot o făceam, pentru că nu puteam să nu o fac”. Apoi, Lucian Pintilie le-a citit elevilor din cartea sa, „Bric-a-brac”, apărută. la Editura Humanitas, în 2003, fragmente, printre care şi scurta sa racolare de către Securitate, pe care însă a respins-o imediat, cu mânie şi cu orgoliu de mare artist. Tot din acest volum elevii au aflat amănunte despre istoria filmului
Reconstituirea, reluate apoi, direct, între ei şi maestru.
