Lanterna cu comedii şi cu nostalgii

Din filmografia lui Jean Georgescu, prezentată la cine­mateca în cadrul medalionului omagial (cuprinzând opt comedii de lungmetraj — printre care Aventură fericită turnată în Franţa şi patru completări) am selectat:

Maiorul Mura (1928)
Recital de autor aproape total. Şi aproape virtuos. Scenarist: adaptează, cadrului şi umorului autohton, un vodevil franţuzesc; interpret: dă graţie şi spirit eroului său liric; co-regizor — deşi nu semnează pe generic decât lon Timuş, mâna lui Jean Georgescu e vizibilă în nervul decupajului, în ritmul montajului, obţinând din racorduri efecte comice, gaguri specific cinematografice încă necunoscute la noi. Două ordonanţe (G. Timică şi Nae Tomescu) evoluează cu vervă şi fantezie comică, armoni­zInd aerul mucălit de Păcală şi Tândală cu isteţimea servi­torilor-raisonneuri din comedia clasică franceză. Un de­cupaj inteligent urmăreşte în gros-planuri jocul foarte cinematografic al perechii comice, fineţea satirică a unei tinere interprete pe nume Marietta Sadova. Exterioarele au viaţă, nu mai par simple decoruri de mucava, aparatul se mişcă degajat, creând cadrului senzaţia volumului şi nu a planului bi-dimensional confundabil cu scena. O primă lecţie de comedie «curat» cinematografică.

O noapte furtunoasă (1942)
     Strălucită deschidere de şcoală naţională. Doar «şcoala» întârzie. Valoare clasică inegalată de comedia (aşa-zis) modernă. Fidelă spiritului caragialesc, dar liberă de prejudecata servituţii umile. Exuberanţa comicului de situaţie şi caractere, precizia detaliului devenit meta­foră: afişul scamatorului cu joben trimiţând la gestul dema­gogului orator, bastonul cu care ex-soţul Ziţei fură, în trecere, un fruct din piaţă şi apoi îl scuipă plictisit sugerând hoţia de dragul hoţiei, tipică «mitocanului». Despre vulgaritate cu eleganţă satirică. Excelenţi actori de teatru jucând ca-n film: antologica pantomimă a lui lordănescu-­Bruno urmărind imaginar traseul chiristigiului; suferinţele onorabilei Veta trăite «sincer» în ridicolul lor de Maria Maximilian (lără îngroşarea parodică ce-a compromis pe ecran atâtea opere de spirit). Georgescu-Jiquidi-Norris, un trio traducând plastic o epocă şi un univers de gândire şi trăire caracteristice mahalalei bucureştene de altădată.
Nec plus ultra. Ştacheta — se vede —a fost ridicată prea sus. Nici maestrul nu şi-a mai doborât recordul.

Visul unei nopţi de iarnă (1945)
     Umor liric inedit pentru registrul sarcastic al lui Jean Georgescu. Chiar dacă vâna comică e uşor vlăguită de melodrama lui Tudor Muşatescu, rezistă şi azi: pictura mediului, atmosfera din casa modeştilor părinţi strălucit interpretaţi de Maria Filotti şi Misu Fotino.

Directorul nostru (1955)
     Prima satiră contemporană românească. Ce-ar fi putut urma, dacă ne onoram startul! Un simţ al imediatului, pulsul aparent normal al unei anomalii pe nume birocra­tismul. Ridiculizarea lui fără concesii, dar în hotarele realităţii şi nu ale şarjei convenţionale. Un Giugariu ce incriminează cu bonomie angelică un viciu drăcesc. Dis­crepanţa (voită) dintre mijloacele folosite (firescul, blân­deţea perfidă a satirei) şi gravitatea obiectului satirizat. Nu râzi în faţa oglinzilor deformante care să te mai liniş­tească «sunt doar la bâlci», ci râzi de propria-ţi imagine într-o oglindă obişnuită. Te afli pe stradă, într-un birou ca multe altele. Descoperire alarmantă, singura ce-ţi poate da de gândit. Acesta era tonul satirei cinematografice constructive, nu ceea ce a urmat. Comicul estradistic — ne învaţă tot Jean Georgescu într-o experienţă ulterioară mai puţin fericită — ne amuză dar nu lecuieşte. Spiritul românesc e laser nu topor.