«Haş» este numele «de echipă» al compozitorului
H. Maiorovici, atras de mine, acum 18 ani, către această risipă de viaţă care se cheamă cinema. lată-I acum strălucind în miile de faţete ale unei bijuterii de armonii şi imagini cum e acest excelent scurt-metraj
Moartea căprioarei, aici de faţă, pe ecrane (spun excelent, în pofida unora care au înlocuit caracterul crud, realist, al unei poezii epice, cu aburul amintirii romanţioase a unui Labiş de mai târziu sau de niciodată...) Trăind la unison cu regizorul şi operatorul crisparea unei revelaţii, la timpul istoric al unei poezii de evocare, H. Maiorovici a intuit ceea ce imaginea tindea să sublimeze dincolo de zona figurativului: trăirea unui timp al istoriei şi al vârstelor, timpul jertfei.
Era de aşteptat această rezonanţă profundă şi tragică la acest autor de muzică, al cărui glas e mereu acelaşi în varietatea invenţiei sale muzicale. Este aproape uimitor cum, supunându-se la tematici atât de diverse, ca
Ultima noapte a copilăriei (regia subsemnatului),
Asediul (regia
Mircea Mureşan) şi
Moartea căprioarei (regia Cristu Poluxis), cântând stări atât de diferite, Maiorovici rămâne acelaşi povestitor al unei unice trăiri, a unei unice nostalgii, al aceloraşi chemări... Cel mai bine am simţit la Maiorovici această oficiere a unei comunicări atunci când îşi interpreteaza singur compoziţiile în faţa microfonului (uneori ţinând, obligat, locul unui profesionist al interpretării, lipsă). Clipa de refuz depăşită, compozitorul se apleca asupra pianului sau a orgii, transmiţând, cu mijloace ştiute de toata lumea, sunetul suav de chemare şi ecou al oficierii unui miracol, de resuscitare a unor imagini şi trăiri. Sunetele încetau să fie doar componentele unei scriituri, capătau ponderea şi încărcătura unor tuşe de penel, grăitoare prin ele înşile.
Ceea ce constituia însă secreta mea bucurie e azi fapt artistic de notorietate: H. Maiorovici s-a definit ca artist original şi preţios artei filmului. O bucurie pentru fiecare din cei care intrăm într-o sală de umbre şi sunete.