Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Garofița… și atât


     Cronica personajului secundar
     O căruță cu iluzii străbate (într-o succesiune ambiguă) şi derutantă (?!) sa­tele dintr-o plasă a unui judeţ oarecare aflat, ca întreaga ţară, la răscruce de isto­rie. Ţăranii încă legaţi de puterea boieru­lui, ameninţaţi de măciucile trimişilor lui, amăgiți de retorica (operatistică?!) a pretorului, îşi dospesc revolta, revoluția. Oa­menii îşi hrănesc candoarea sub luminile circului, „La Mezat”. Lanţuri false se rup sub privirile lor uimite, lupte şi aprige confruntări între „campioni” le smulg ad­miraţia. Căruţa lui Mezat nu are însă nici un măr adevărat. Ploaia cu mere dom­neşti se iveşte deasupra spectatorilor doar în visul, tragic frânt, al lui Savel, des­pre nefericitul prinț Hamlet, „care nu poate să iubească”. Poezia lui Coşbuc sau pamfletele despre „Vulturiţa, coana preoteasă”, hrană spirituală atât de nece­sară nu intră în socoteala unui Mezat. Căruţa lui, căruţă a amăgirii celor ce vor să devină artişti, bate drumuri lăturalnice. Antinomic, un personaj secundar domină tonic scenariul. Îl cheamă Garofiță. Atât. Simplu. Garofiță. Mărunțel, energic, ex­ploziv. El vrea să „dărâme exploatarea”. Dispreţuieşte lumea circarilor, a rupători­Ior de lanțuri. „Rupe pe dracu!” îl înfruntă pe Mezat. Construit de reputatul scrii­tor-scenarist, Dumitru Radu Popescu, într-o gradație subtilă de Ia vorba avântată la avântul acțiunii, de la cuvântul sintetic la fapta de valoare istorică, personajul este inspirat distribuit de regizorul Ge­orge Cornea actorului Unic care este Mir­cea Diaconu. În numai câteva secvenţe, el creează un personaj memorabil prin com­plexitate, care se aIătură cu cinste celor din Mere roşii, Filip cel Bun, Sec­vențe, Sfârşitul nopţii. Alchimist al dozărilor, actorul insuflă rolului, cu o inega­labilă intuiţie, cantităţile de grav şi hâtru, de forţă şi poezie. Fără el filmul ar fi mai sărac. „Mergem să luăm pământurile de la boier. Hai cu noi! Hai, mă!” şi pleacă cu mersul lui grăbit, dar apăsat să-şi ajungă din urmă tovaraşii. „Hai, mă!”, revine ade­sea, la început hotărât, rugător, apoi im­perativ, fără replică. Actorul ştie să-i încălzească tâlcurile, să-i sporească convin­gător ritmica interioară. Diaconu-Garofiţă este un om al acţiunii, zgârcit la vorbă. Câteva gesturi, o privire, un zâmbet, o în­cruntare modulează intensitatea trăirii. Simpatia şi încrederea oamenilor se nasc spontan. (Ca şi a spectatorilor de altfel). Fără el, oamenii nu acţionează nici când au nevoie de făină. „Moara” porneşte sub mâinile lui pricepute. El nu e conducăto­rul acţiunilor ci sufletul lor. „Hai, mă cu noi să batem nişte ţăruşi. Daţi şi voi o mână de ajutor!” Garofiţă nu este un per­sonaj câtuşi de puţin idealizat. Evenimen­tul tragic se poate petrece la doi paşi de el, fără să-l poată preveni, împiedica. Prins de jalonarea hotarelor noii istorii a satului va fi doar spectatorul, încărcat de responsabilitatea pasivă a morţii priete­nului său. Întâlnirea dintre personajul de­repopescian şi eroul căruia Mircea Dia­conu îi împrumută farmecul sau gene­rează un model de tânăr romantic, revolu­ționar, aşa cum filmul românesc şi-l do­reşte. Căruţa cu mere, peliculă ce benefi­ciază de un scenariu plin de căldură şi adevăr omenesc, constituie şi fericita întâl­nire a patru „îngeri trişti”, actori tineri, de mare vocaţie pentru film, jucând fiecare într-un registru propriu, de un firesc cu­ceritor (Radu Gheorghe, Dinu Manola­che, Mihai Mălaimare, Mircea Diaconu.) Deci, o a doua şansă de succes! Exigenţă născută în raport cu aceste premize ne obligă să considerăm filmul lui George Cornea drept o reuşită parţială, prea mult ancorată în etos, în pitoresc, în descrip­tiv.
(Cinema nr. 11, noiembrie 1983)

Tags: caruta cu mere film, cronica de film, cronica personajului secundar, madalina stanescu, mircea diaconu

Comments: