Ingenue au fost multe în teatrul — şi mult mai puţine în filmul — românesc. Am avut, avem încă, la vârsta toamnei — o ingenuă inegalabilă, incomparabilă ca dulceaţă, sinceritate, puritate a gândului şi emoţiei:
Eugenia Popovici. Fără Oana ei, ramură proaspătă din trunchiul stejarului Ştefan, greu de revăzut «Apus de soare», fără candoarea, dimineaţa privirilor ei, poate că nici
Răsună valea n-ar fi fremătat de atâta adevăr.
Eugenia Popovici n-a avut de învins bariere scenice când a trecut printre primii noştri mari actori de teatru, graniţa spre film. Jocul ei nu s-a resimţit de artificii şi stânjeneli în faţa aparatului. Vibra şi pe ecran, cu tot obrăjorul ca mărul şi zâmbetul de fetiţă la cules, vibra de încântarea primei întâlniri a ţărăncuţei cu şantierul ca la o întâlnire de dragoste cu sufletul şi pichamărul în mână. Filmul a uitat-o, cum şi-a uitat atâtea făgăduiell de tinereţe, dar ea nu l-a uitat şi chiar dacă rar, în treacăt, un regizor îşi amintea, ea era acolo, cu toată ardoarea, cu meşteşugui strâns cu grijă ca să răspundă, ca să poată răspunde cu dragoste şi credinţă: sunt aici! A fost povestitoarea spirituală a basmului cu
Harap Alb; a fost în
Paşi spre lună numai poezie, feminitate, zâmbet nostalgic, mister de Giocondă, şi tot în viziune
Gopo, un miez de azimă moale, aromă de vetre moldovenesti în
Povestea dragostei. Un fulgerător contre-emploi, admirabilă domnişoara Cucu, dar altfel, un fel de vis capotat al
Stelei fără nume, de-ajuns ca demonstraţia inteligentei compoziţii să fi fost făcută, dacă regizorii noştri ar fi continuat. Dar evident, ei au ratat ocazia — a câta ratare?. Sunt convinsă însă că actriţa ne priveşte astăzi cu acelaşi îngăduitor surâs: «ei, dacă tinereţea (cinematografului) ar şti... dacă acum s-ar mai putea!»... Se mai poate, desigur în alt fel, de ce nu?
