Slavomir Popovici

Regizorul de origine sârbă Slavomir Popovici s-a născut în 1930 la Vîrșeț, în Iugoslavia. Membru al Partidului Comunist încă din adolescență, în 1949, în urma conflictului dintre Tito și Stalin, este nevoit, din cauza convingerilor sale politice, să se refugieze în România. La București este admis la secția de regie de film a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, pe care o absolvă în 1956, în cadrul singurei promoții din istoria institutului care a avut ca opțiune specializarea în film documentar.

Imediat după absolvire este angajat la studioul cinematografic „Alexandru Sahia”, unde, de-a lungul carierei sale regizează mai mult de cincizeci de filme documentare, multe dintre ele scrise în colaborare cu soția sa, Gabriela Ionescu. Interesul său pentru experimentul estetic în scurtmetraje ca Uzina, Romanțe aspre sau Soarele negru nu este bine primit de forurile superioare, regizorul fiind obligat în mai multe rânduri să-și remonteze filmele. Acestea sunt selecționate însă în cadrul unor festivaluri internaționale de film ca Oberhausen (Romanțe aspre în 1965 și Letopisețul lui Hrib în 1973), Cracovia, Leipzig sau Florența (Bun ca ziua în 1974), iar în 1969 obține premiul pentru cel mai bun film documentar la Festivalul Internațional de Film din Panama.