Magnatul lui Șerban Marinescu este o ficțiune, având ca fundal scena politică în prag de alegeri, cu Gheorghe Dinică pe post de candidat (manipulant și manipulat) la Presedinția României din partea unui oarecare Partid Liber Democrat. Prima secvență ni-l înfățișează pe candidat într-un act tipic de campanie electorală: botezul unui copil abandonat, cu multă presă și prostime adunată, cu figuri ce par a ascunde multe; un montaj paralel între candidatul-naș ce se „lepadă de satana” și magnatul presei, Mircea Moraru (Dorel Vișan), charismatic la început, apolitic și imparțial, dădeau toate un oareșce suspans, și ne dădeau și speranță nouă ― poate avem de-a face cu un film tare. Stilul de reportaj tv l-am pus pe seama naturii evenimentului. Era OK ca toată secvența să arate ca o știre. Dar filmul își păstrează izul de teatru tv. lar ceea ce se arată ca o miză buna, duelul dintre doi grei (Magnatul Presei și Candidatul) se pierde aproape cu totul, până spre final. Și ceea ce semăna a sămânță de intrigă e abandonat în favoarea unei drame de familie. Din ceea ce speram că va fi „Politician corupt caut Magnat cu datorii” filmul a alunecat încet-încet înspre „Magnat trist, caut alinare”. Din punct de vedere al limbajului cinematografic, filmul se păstrează cu sfințenie într-o zonă clasică. Tristețea cu care ieși de la Magnatul este una nesănătoasă, pentru că este artificială, venită din lentoarea cu care se derulează cadrele și din lentoarea în cadru, din plimbările lungi și fără sens ale personajului central prin tot soiul de decoruri (e drept, somptuoase), și mai cu seamă din privirea sa goală și de cele mai multe ori în gol, parcă aruncată nouă, spectatorilor care încă mai așteptăm să se întâmple ceva. lar cand acel ceva se produce în sfârșit, efectul aproape că nu există.
Povestea, lipsită de suișuri și coborâșuri, este clară: eroul e, evident, Magnatul. Financiar, o duce prost ― e îngropat în datorii; cu cariera nu stă mai bine ― e hărțuit din toate părțile să se alăture unei baricade politice; familial o duce prost ― cu frații nu-și mai vorbește de ani de zile, iar singurul copil nici nu vrea să-l vadă; sentimental e la pământ ― amanta îi vrea doar banii, iar soția, alcoolică, își sfârșește zilele într-un ospiciu; prieteni nu are ― cel mai bun tovarăș a fost pe vremuri amantul nevestesii; cât despre starea lui de sănătate ― se pare că e pe moarte. Ce i se întâmplă acestui Mircea Moraru este, evident, foarte trist. Mai cu seamă că pare un om bun. Dar nu face nimic spre a drege situația. lar când, pe ici pe colo, lucrurile se mai rezolvă, ele se rezolvă de la sine, fără ca vreun personaj să facă vreun demers în acest sens.
