Silver screen story

     Amintiri din epoca ecranului de argint 
     Am în față două cărți dedi­cate filmului. Prima, foarte puțin cunoscută, este „Cinematografia” de Eugen Bădărău (Editura Națională Gh. Mecu, 1942), unde se arată că „un film este o peliculă de celuloid, acoperită cu un strat sensibil, care nu este altceva decât o emul­sie a unei sări de argint (de ex. bromura de argint) în gelatină. Pentru a vedea cât de dezvoltată este industria filmului este suficient să indicăm că în 1926, în Statele Unite ale Americii, se cheltuiau anual pentru filme 160.000 de kilograme (16 vagoane de argint, adică 81/2 din întreaga cantitate de argint, ce se scotea In timp de un an In această țară”.
     Cifre tulburătoare. Trec peste procentul indicat (81/2), care i-ar fi produs un fior lui don Federico, și deschid incitantul volum „Amintiri din epoca ecranului de argint” (Editura UCIN, 2019), deschis de un dens studiu despre „Mecanismele socialismului de stat și efectele cinemarxismului asupra filmului românesc”, aparținând universi­tarului clujean Doru Pop și continuat de o suită de răspunsuri, prin care aproape 40 de intelectuali cu preocupări In aria celei de-a șaptea arte au onorat chestionarul unui alt autor transilvan, infatigabilul Ioan-Pavel Azap. Ambele secțiuni ale cărții vizează cele patru decenii „socia­liste” ale filmului nostru (1948-1989), în care „ecranul de argint” a fost nevoit să suporte inclusiv „epoca de aur”.
     Perioada în cauză începe odată cu naționalizarea industriei cinematografice (aproape inexistentă!) și cu orientarea ei „În serviciul poporului”, după modelul sovietic, inspirat de faimosul decret leni­nist din 27 august 1919.
     Diferența de substanță e dată de faptul că In Rusia Sovietică arta de avangardă era înfloritoare și chiar implicarea ei „revoluționară” ținea seamă de inflexi­unile sale antiburgheze, iar în România instaurării comunismului începea să se așeze, tot mai sufocant, realismul socia­list. În aceste contexte estetice diferite, rezultatele nu puteau fi decât foarte deo­sebite. Importante filme sovietice de S. M. Eisenstein, Vs. Pudovkin, I. Protazanov, Dziga Vertov ș.a. au fost favorizate de reflexele unui climat artistic prerevoluți­onar (akmeism, cubo-futurism, imagism, suprarealism, constructivism), continuat și după victoria bolșevismului. Chiar și „lefismul” (Frontul de stânga al artelor) arăta în manifestul său din 1923 că „LEF va confirma teoriile prin arta în acți­une, pe care o va înălța la nivelul înaltei calificări”.
     Doru Pop analizează dimensiu­nea „modelului” de la care România ar fi preluat ideea unui Minister al Cinematografiei și pe aceea a unei Școli superioare de cinema. Din câte știu, chiar un Minister n-am avut în sensul definit de titulatură, ci doar comitete departa­mentale. (În schimb, am avut, cum subtil observase în epocă Florian Potra, un „mihnister” al filmului – aluzie la influ­entul profesor Mihnea Gheorghiu, deți­nător al unor dregătorii In zona creației cinematografice). Foarte corect se arată In studiul introductiv: „cinematografia, ca și alte domenii considerate prioritare, s-a dezvoltat tocmai datorită politicilor socialismului centralizat și strategiilor sale de industrializare accelerată”.

     Dincolo de asumarea partinității, filmul românesc a cunoscut perioade de relaxare ideologică în alternanță cu unele de un dogmatism devastator. Doru Pop înregistrează toate aceste escalade ale binelui și – mai ales – ale răului, stabilind câteva dintre formele de manifestare ale filmului românesc precum „blockbuste­rul socialist”, „socialismul de glamour”, „fantezia socialistă și construirea comu­nismului de basm” și, nu In ultimul rând, „westernul răsăritean” (zis și eastern, desi­gur), văzute drept producții onorabile, dar care se sustrag cu dificultate politicului. Ajuns aici, mi-aș permite să aduc în dis­cuție gândurile lui Jorge Luis Borges, ce pot sta alături de gândurile despre „mito­logia westernului” ale lui André Bazin: „Oriunde în lume, când oamenii văd un film western – când urmăresc întreaga mitologie țesută în jurul călărețului, al deșertului, al dreptății, al sacrificiului, al împușcăturilor și așa mai departe – cred că se întrepătrund cu sentimentul epicului din film, indiferent dacă își dau seama de asta sau nu. La urma urmei nici nu este foarte important să-ți dai seama de asta”. (J. L. Borges, „Artă poetică”, Ed. Curtea Veche, 2002)
     Concepută ca o importantă compo­nentă propagandistică de către comu­niști – deși, cum precizează oportun Doru Pop, propaganda comunistă „nu diferă de celelalte propagande ale modernității (pro-capitaliste sau fasciste)” –, industria noastră de film a fost salvată In memoria spectatorilor de componenta sa artistică aptă să ofere contur valoric unui număr deloc neglijabil de pelicule realizate în intervalul 1948-1989. Lucru dovedit și de răspunsurile participanților la ancheta declanșată prin chestionarul lui Ioan-­Pavel Azap. Din zecile de mărturii pre­zente se impune imaginea unui „temps retrouvé”, a unor vârste inițiale pline de grație, în care, mergând la cinematograf, posesorii lor dobândeau acces la una din cele mai frumoase grădini ale cunoașterii.
Întoarcerea în copilărie și adolescență e – pentru fiecare în parte și pentru toți laolaltă – un parcurs al emoției pentru care se cuvine a le mulțumi autorilor cărții.
     Critici și istorici de film, scriitori și artiști vizuali, teologi și gazetari își dezvă­luie, în fraze precise și – suntem convinși – sincere, raporturile cu lumea miracu­loasă a filmului, stabilite cel mai adesea într-un segment al istoriei nu foarte favo­rabil culturii. Cu toate acestea, influența filmelor epocii asupra formării lor inte­lectuale a fost importantă. Dincolo de mesajul politic, ei au izbutit să discearnă de timpuriu valoarea de impostură, talen­tul de mediocritate.
     În multe intervenții se află mărturii memorabile. Dar, întrucât ar fi lipsit de eleganță să citez doar pe unele dintre ele, voi reține doar câteva gânduri ale unui confrate – dispărut, din păcate, din această lume în care filmul i-a organi­zat viața. E vorba de criticul și istoricul de film Călin Căliman (1935-2018), care îi declara lui Ioan-Pavel Azap că ,,«acea epocă» cuprinde, desigur, mai multe epoci, pentru că nu aș amesteca, de pildă, anii ’50 ai veacului trecut cu anii ’80. Din primii ani ai noii cinema­tografii, regizorii mei preferați au fost Jean Georgescu, Victor Iliu, pe urmă au apărut Liviu Ciulei și Lucian Pintilie, am urmărit cu interes creația unor regizori precum Iulian Mihu și Manole Marcus, Lucian Bratu, Malvina Urșianu, Andrei Blaier, din «generația ’70» simpatia mea a mers inițial spre Mircea Veroiu și Dan Pița, pentru ca ulterior să mă atașez și de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Radu Gabrea și apoi Stere Gulea, așadar am avut mulți regizori preferați de-a lungul anilor și fiecare a avut un impact aparte, specific, asupra mea”.
     Quod erat demonstrandum...
 
     (Info carte: Ioan-Pavel Azap, Doru Pop, „Amintiri din epoca ecranului de argint”, Editura UCIN, București, 2019, 358 pag.)