REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Pas cu pas


     Primul film l-am făcut în semestrul I al facultăţii, prin 1990. Noi, studenţii de la regie, trebuia să facem film abia în semestrul al doilea, dar eu am primit o invitaţie de la Tudor Lucaciu, student la imagine şi prieten cu mine de câţiva ani buni, să-i regizez filmul de imagine (ei fiind mai legaţi de tehnică decât noi, cei de la regie, făceau film din primul semestru). Bucuros, am scris repede un scenărel inspirat din „Interpretarea viselor" a lui Freud (de care mă simţeam eu foarte apropiat la vremea respectivă) şi l-am filmat cu entuziasm. Ţin minte că ne-am pregătit cât am putut noi de minuţios, am avut chiar şi zile de pregătire în care mergeam la locul de filmare şi puneam semne cu scotch acolo unde avea să fie punctul de staţie al aparatului. După filmare şi montaj, Tudor şi cu mine am decis să ramânem prieteni, dar să nu mai filmăm niciodată împreună... Fiecare dintre noi avea impresia că trebuie să facă singur filmul şi, de aici, o serie întreagă de tensiuni şi de orgolii rănite. N-am mai filmat în facultate, dar din '96 până azi filmăm aproape numai împreună. Ţin minte că acum vreo 3 ani am avut un puseu nostalgic şi am vrut să revedem filmul nostru din anul întâi. Ni s-a părut stângaci şi stupid, aşa că orice urmă de nostalgie a dispărut şi am hotărât împreună să-l ascundem.
     În anul doi aveam ca temă impusă filmul - documentar, iar eu am făcut poate cel mai cunoscut film al meu din facultate, Şi ei sunt ai noștri, un documentar-portret al politicianului Ion I. Brătianu, realizat în cheie comică. A fost o muncă de câteva luni de zile, în care m-am ţinut după Brătianu, care până la final a crezut că vreau să-i fac campanie electorală (omul candida a doua sau a treia oară la fotoliul de primar general al Capitalei). Cu perseverenţă şi mult noroc am reuşit să fac un filmuleţ care a avut mare succes la publicul tânăr de atunci şi care a luat premii la Dakino şi Costineşti. Brătianu a văzut filmul ceva mai târziu şi a scris o serie de articole în presă în care mă numea „peliculolepra". Dacă citeşte articolul ăsta, să-mi ierte ipocrizia de-atunci. În fond, nu omul e vinovat că s-a născut aşa, ci aceia care l-au promovat în Parlamentul României şi în funcţia de ministru secretar de stat pentru relaţia cu investitorii străini...
     După eşecul unui film slab în anul trei (aveam impresia că sunt tare dacă arăt doi actori dezbrăcaţi), la diplomă am făcut un filmuleţ de 7 minute, de care mă simt foarte legat. Filmul se numeşte Ea şi el un fel de eseu ironic despre dragoste şi sensul existenţei. Teme „grele" de student la ATF... Oricum, era un film interesant, construit contra-curentului şi puternic influenţat de postmodernism. De filmul ăsta mă leagă o grămadă de amintiri plăcute. Am filmat în blocul bunicilor mei, în care am copilărit, şi toţi vecinii au jucat sau au participat la producţia filmului. Tot cu plăcere îmi aduc aminte de echipa pe care am făcut-o împreună cu doi colegi de la regie şi prieteni de-ai mei, Vali Hotea şi Radu lonescu. Fiecare era regizor pe platoul filmului său şi umil asistent pe platoul celuilalt. in general, cred c-am fost o generaţie bună şi am profitat din plin de climatul din şcoală unde, după Revoluţie, s-au schimbat aproape toţi profesorii (între timp au mai venit înapoi din ei) şi am reuşit să ne facem filmele cum am vrut noi...
     Încă din ultimul an de facultate am început să fac filme documentare la Fundaţia Arte Vizuale (FAV), al cărui fondator-mentor-producător a fost şi este Vivi Drăgan Vasile, fostul nostru profesor de imagine şi operatorul filmului Furia.
     În '94, la un şpriţ prelungit, Vivi mi-a propus să fac un documentar despre un sat de saşi părăsit, în care nu se mai afla decât un locuitor bătrân. Subiectul mi se părea mai degrabă de reportaj TV şi am plecat împreună cu operatorul Max Lemnij. Am constatat însă că în loc de unul, satul număra trei locuitori, doi bătrâni şi o bătrână... După ce am stat de vorbă cu fiecare în parte, am descoperit că filmul care mă interesa era de fapt altul: o poveste despre trei bătrâni care trăiesc izolaţi într-un sat părăsit din vârful unui munte şi care se urăsc între ei... Şi aşa 1-am şi făcut. I-am filmat pe toţi trei petrecând veseli împreună şi am suprapus pe sunet vorbele trase pe furiş pe reportofon atunci când m-am îmbătat cu fiecare-n parte. A reieşit din declaraţiile lor că unul dintre bărbăţi era homosexual, celălalt nebun, iar bătrâna, hoaţă... Lindenfeld 1994 a fost filmul meu cel mai premiat (două premii la Dakino, unul la festivalul de la Sibiu şi premiul UCIN pentru film documentar).
     La FAV am mai făcut încă două filme, dintre care Viaţa e-n altă parte, un documentar despre maici, a luat premiul Consiliului Europei la festivalul „VideoArt" de la Locarno.
     Ultimele două filme de  ficţiune le-am făcut la Studioul de film al TVR, dar numai ultimul dintre ele, Tragica poveste de dragoste a celor doi, merită cu adevărat menţionat... Într-un fel, continuând linia postmodernistă a filmului de diplomă, am încercat să fac un scurtmetraj cu accente de musical, fără dialog. ÎI aveam pe Artan, care, acompaniat de întreaga formaţie Timpuri Noi, spunea povestea de dragoste dintre un el şi-o ea, interpretaţi de Sorin Cristea şi Gianina Corondan. Totul a fost filmat dintr-un cadru şi a necesitat o pregătire minuţioasă şi o sincronizare perfectă a echipei. Filmul a luat Marele premiu la Costineşti în 1996 şi un premiu special la festivalul de scurtmetraje de la Hanovra.
     Au urmat apoi vreo doi ani de televiziune (diverse colaborări cu PRO TV) şi patru ani intenşi de publicitate, care mi-au scos gărgăunii din cap, m-au făcut să mă exprim cinematografic mai direct şi m-au pregătit pentru lungmetraj.
(Cinema, noiembrie 2002)


Galerie Foto

Opinii: