REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„O lume care îi înţelege pe oameni nu atunci când mor, ci atunci când trăiesc”


     Câteva dintre ultimele noastre producţii cinematografice fiind adaptări ale unor opere literare (Tănase Scatiu, Premiera), am mai avut priiejul, în spaţiul acestei rubrici, să căutăm «amintirea cuvintelor»  între o imagine şi alta. Uneori, aşteptăm să găsim duhul unei fraze ştiute din şcoală, alteori implacabila explozie comică trăită cândva într-o sală de teatru. Şi iată, parcă întru întregirea aproape didactică a nevoii noastre de exernplificare, o recentă creaţie răsărită din paginile unui roman contemporan — este vorba de Trei zile şi trei nopţi realizat după «Apa», cartea lui Al. Ivasiuc — ne aduce în faţa unui tip aparte de ecranizare. Filmele din această familie nu ne pot îndemna la obişnuitele vânători (mai mult sau mai puţin deghizate) de «stil, stări, parfumuri» etc. inevitabile în cazul clasicilor. Proza, cu un timbru şi o structură atât de particulară a lui lvasiuc, ca şi alte creaţii ale literaturii noastre de azi, în al cărei univers ne simţim implicaţi, transformă în inutilitate intrebarea noastră cea de toate zilele: «Face sau nu cartea X casă bună cu ecranul?» Doar datoria scriitorilor noştri nu este să-şi alcătuiască romanele cu gândul la un eventual film, ci doar, în momentul în care au acceptat colaborarea cu cinematografia, să aibă puterea de a-şi rescrie cărţile, de a avea în vedere nu numai destinul cuvintelor, ci şi cel al imaginilor. În cazul filmului realizat de Dinu Tănase, după scenariul semnat de Al. Ivasiuc împreună cu Roxana Pană, nu interesează dacă pe ecran se aude sau nu neapărat «fraza lui Ivasiuc»; ţinem însă ca ideile să aibă rigoarea, percutanţa cu care ne-a obişnuit scrisul său şi trebuie să spunem, că, mai mult decât atât, prozatorul-scena­rist nu fasă nici un moment impresia că, supunându-se cerinţelor imaginii, îi face acesteia concesii mărinimoase. Chiar dacă uneori «se vorbeşte mult», spre disperarea celor care nu pot re­nunţa la prejudecata laconismului cu orice preţ, inspiratele intervenţii ale regizorului stabiiesc un echilibru fericit între aceea ce se spune şi ceea ce se vede. Fluxul verbal este potenţat de sugestia imaginii care îşi ia asupra-i sarcina unui mesaj dublu, aş spune: într-o frumoasă scenă în care protago­nistul, secretarui de partid Dăncuş ple­dează «să facem o lume care să-i în­ţeleagă pe oameni nu atunci când mor, tineri logodnici (interpretaţi de Gabriel şi Cornelia Oseciuc), ca o certitudine a preluării ştafetei. După cum, într-o altă secvenţă, Piticul îşi regretă neştiinta sa de multă carte («Dacă ştiam eu carte, alta era situaţia. Ajungeam de­parte. Dar n-am avut carte») aşezat — ironia soarteii —în faţa unei somptuoase şi inutile, pentru el, biblioteci. Când ima­ginea nu poate ajuta cuvântul, este solici­tată coloana sonoră, cum se întâmplă în timpul perfidului discurs ţinut în stradă de personajul magistral inter­pretat de György Kovács: larma unor oameni care se întorc de la un chef, un croncănit de ciori acompaniază, zeflemitor, cuvintele în care nu poţi si nici nu trebuie să ai încredere.
(Cinemar nr. 2, februarie 1977)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: adaptari cinematografice romanesti, dialogul in filme, dinu tanase, magda mihăilescu, trei zile si trei nopti film, vorbirea noastră cea din toate filmele

Opinii: