Conceput bărbăteşte în planuri dense şi viguroase, în mişcări ample şi pe alocuri solemne, într-o cadenţă ce-şi trage nervul dintr-o simetrie studiată, filmul lui Sergiu Nicolaescu are dincolo de instanţa estetică importantul merit politic şi cultural de a propune o redimensionare, la scară europeană, a viziunii noastre (inclusiv cinematografice) asupra istoriei naţionale, sau, în alți termeni, meritul de a contribui la anihilarea unui anumit complex, dacă nu de inferioritate, de modestie „istorică". Fireşte, într-o atât de dificilă întreprindere, realizatorii n-au fost complet feriţi de pericolul păcătuirii prin „trufie", printr-o dilatare excesivă a faptelor şi semnificaţiilor legate de dramatica „epopee a lui Mihai Viteazu", ca să folosesc expresia lui Nicolae Iorga. O asemenea dilatare se face simţită, din fericire, mai putin în trasarea figurii Voievodului şi mai mult în polemica faţă de curțile europene cu care acesta a intrat în contact direct sau indirect. (Pentru a da un exemplu, scena întâlnirii lui Mihai cu Rudolf, la Praga, e neconvingătoare şi în contrast evident cu replica, lipită, a împăratului „Am sentimentul că ne-a dominat!").
Dar nu cele câteva puncte, mai mult sau mai putin discutabile sub unghi istoric, reprezintă esențialul în
Mihai Viteazul. Dimpotrivă, filmul găseşte accente şi tonuri dintre cele mai exacte, expresive, în reconstituirea staturii morale a Principelui valah. Atât
Sergiu Nicolaescu, regizorul, cât, şi
Titus Popovici, scenaristul, au înțeles cu fineţe un fapt fundamental, semnalat de altfel de istorici, şi anume că Mihai n-a devenit un erou legendar, popular, doar în memoria națiunii sale, el a fost un erou legendar încă în conştiința contemporanilor (şi nu numai în cele trei țări românești, ci în întreaga peninsulă balcanică), aşa „cum îi impunea starea de spirit a epocii". O epocă în care exemplul şi curajul personal — ca în cazul lui Eduard JII al Angliei sau, şi mai demult, în timpul cântat de Chanson de Roland sau de Ariosto - jucau un rol decisiv : adevărații comandanţi de oşti luptau efectiv, ieşeau primii la atac în fruntea războinicilor. Se pare că un asemenea climat de „cavalerie", avid de „fapte mari", se constituie în Valahia de la sfârşitul secolului al XVI-lea, pregătit fiind şi de pilduitoarele Învăţături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.
Astfel, autorii au sesizat inutilitatea unei „mitizări" suprapuse, ştiind că prin compunerea în cheie „realistă" a figurii legendare, de erou național, a lui Miliai se plasează cu. supleţe pe muchea dintre istorie şi mit. Procedeul le-a permis, pe de altă parte, să dezvăluie şi fizionomia intimă a eroului politic şi de arme : însingurările, reţinerile sau exploziile de temperament, mereu amînatele bucurii, mistuirile unui dor abia perceptibil de a-şi fi înfăptuit idealul („Pohta ce-am pohtit-o eu !"). Deşi nu se încheagă neapărat din elemente şi faţete prea variate, portretul şi caracterul Viteazului se structurează complex. Un mare căpitan de oşti, un erou de baladă, un om politic cu resurse remarcabile, dar şi cu limite, şi deopotrivă un om pur şi simplu. O personalitate a istoriei, naţionale şi europene, care nu seamănă mereu cu propria sa statuie — cum, ar fi spus Maiakovski - ci aproape tot timpul cu sine însuşi şi cu propria sa epocă.
Autorii au observat, apoi, posibilitatea acordată de istorie de a-l aduce pe Mihai aproape de conceptul machiavellic de „Principe" şi, totodată, limitele acestei apropieri. De pildă, cancelarul florentin subliniază necesitatea unui nou raport cu masele de țărani (reforma milițiilor) singurele care ar fi putut asigura „formarea unei voințe colective național-populare". Filmul punctează, în partea dedicată Unirii, mărturiile de adeziune şi de simpatie ale ţărănimii române, dar şi slaba receptivitate a Voievodului în această direcție.
La aceste valori politico-culturale şi în acelaşi timp cinematografice se mai pot adăuga şi altele. Sergiu Nicolaescu şi-a demonstrat din nou virtuozitatea în conducerea scenelor de bătălii (Călugăreni, Şelimbăr, pregătirea atacului de la Kerestes, admirabilul panoramic al taberei turceşti în Persia), precum şi ştiința compozitiei grupurilor de personaje (expresivul moment al „împresurării" de braţe moldovene, cantonamentul pe țărmul mării, cheful nobililor maghiari culminând cu uciderea lui Tompa, întâlnirea Buzeştilor cu escadronul lui Selim etc. La pasiv aş trece, totuşi, decapitarea „săracului popă" Andrei Bathory, de o „bravură" căutată şi de un trucaj inabil).
Caracteristică regizorului, în această privință, e o anumită „sportivitate" entuziastă, voluptatea de a dinamiza şi contempla înfruntări între oameni şi tabere la fel de puternice. Ca şi în
Dacii, Nicolaescu se arată a fi acelaşi sensibil peisagist al iernii, cu concursul eficace — ca de altfel pe tot parcursul filmului al operatorului
George Cornea. Remarcabile sunt câteva prestații actoriceşti, începând cu aceea a lui
Amza Pellea, protagonistuI, şi continuând cu compozițiile excelente ale lui Ion Besoiu, Sergiu Nicolaescu însuşi, Mircea Albulescu, Kovacs Gyorgy, Aurel Rogalski, Ioana Bulcă şi Irina Gărdescu la care l-aş adăuga pe Andi Herescu. Întregitoare de atmosferă, şi nu numai de atmosferă, ci chiar de semnificații - muzica lui.
Tiberiu Olah.
Film autentic național-popular, mobilizator şi creativ, contribuție efectivă la definirea „genului istoric" (ca superproducție, şi nu numai la noi)
Mihai Viteazul răscumpără, pentru moment, mediocritatea mărunțișurilor şi a „cântecelor" din ultima vreme, imprimând nobleţe şi o necesară gravitate „discursului" pe care cinematografia noastră caută să-l articuleze cu mai multă coerență şi expresivitate.
