Era un răsfăţat al muzelor. I-au hărăzit bucuria de a le înţelege şi puterea de a le iubi. Eusebiu Ştefănescu trăia cu intensitate şi poezia, şi muzica, şi teatrul, şi pictura, şi filmul, chiar şi televiziunea. Acolo, în ţara lor de dincolo de cuvânt şi de armonie, de dincolo de gest şi de culoare, de dincolo de inevitabilă tehnică, muzele nu sunt sunt doar nouă... Altfel, cum ar putea să se descurce, fără călăuze, artiştii cei mulţi plecaţi de lângă noi?
Îl iubea pe Eminescu – despre care spunea că i-a schimbat viaţa – şi a cultivat frăţia cu Nichita – cu care făcea poezie „pe dinăuntru”. A recitat şi atunci când, la Gala UCIN, a primit Premiul pentru Excelenţă: „Dar ce are acest om? În fiecare după-amiază, azi, ieri, alaltăieri / Stă cu ochii aţintiţi pe o flacără. / Aseară, pe trepte când urcam, s-a împiedicat de mine şi mi-a spus: / trupul moare, apa se tulbură, sufletul şovăie şi vântul uită. / Numai flacăra, flacăra nu se schimbă niciodată.” Ne-a spus că sunt versurile unui poet grec, laureat al Premiului Nobel. Au fost atunci câteva momente în care mi-am amintit secvenţe din filmografia lui începută în 1973 cu Departe de Tipperary şi terminată de curând cu Jocul (2012)... Jocul... Instinctul său ludic l-a purtat şi prin studiourile de dublaj, pentru că le-a dat glas şi personajelor de desen animat. Era şi un maestru al improvizaţiei... Era... De ce trebuie acum să vorbim despre el la trecut?
Despre Eusebiu Ştefănescu, despre profesorul Eusebiu Ştefănescu vor vorbi, totdeauna la timpul prezent, studenţii lui de la Facultatea de Arte a Universităţii Hyperion. I-am ascultat la comemorarea de luni, 16 martie 2015, pe care conf. univ. dr. Vlad Leu, acum prodecan, a organizat-o în studioul de teatru al facultăţii. Sunt tineri care au învăţat de la magistru seninătatea. Şi bucuria trăirii în teatru. Spuneau că le-a fost părinte adevărat, că mereu i-a încurajat, mai ales atunci când greşeau... Spuneau că Eusebiu Ştefănescu „este” profesorul lor. A fost decan al Facultăţii de Arte Hyperion şi intră în istoria teatrului românesc nu numai ca actor, ci şi ca profesor.
Flacăra! Emoţia care vibra în prezenţa lui. Nu numai pe scenă. Nu doar pe ecran. Ci şi atunci când, la câţiva paşi de tine, recita la vernisajul vreunei expoziţii de prieten. Pentru că era răsfăţatul muzelor. Ele i-au aprins flacăra şi i-au picurat în sânge poezia. În faţa lor a făcut Preşedintele UNITER reverenţa, acordându-i lui Eusebiu Ştefănescu Premiul „pentru contribuţia sa la rostirea frumoasă a poeziei”.
S-a născut pe 3 mai 1944 şi, după un an de Filologie, a urmat cursurile Institutului de artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”. A absolvit Secţia de Actorie în 1967, la clasa profesorului Alexandru Finţi. Primul său rol a fost Marga, într-o dramatizare a romanului Pădurea spânzuraţilor, montată de Marietta Sadova la Teatrul de Stat din Timişoara. A jucat timp de 16 ani la Teatrul din Ploieşti, apoi a fost actor al Teatrului Mic şi al Naţionalului bucureştean pe scena căruia l-am văzut în Numele trandafirului, Moartea unui comis voiajor sau Tărâmul celălalt...
Şi, cum împătimitului de literatură îi stă bine cu scrisul, se cade să notăm şi câteva titluri ale cărţilor pe care le-a scris: Arhivarul clipei – Din culisele scenei, Magister Vitae sau Magia oralităţii, Retorica limbajului scenic – Magul captiv.
Nouă, celor care l-am cunoscut, o să ne fie tare dor de Eusebiu Ştefănescu, acest boem de o desăvârşită eleganţă, artist plămădit din materia subtilă a cuvântului şi rostit şi nerostit.
