​Cineaștii noștri - Jean Georgescu

     E greu să faci comedie? Extrem de greu!
     Bună seara; Nu te scuza, n-ai întârziat. Ți-s mâinile reci! ai înghețat în stație? Pun de ceai imediat. Am un ceai teribil de gustos. Ia loc pe fotoliu și taie câteva feliuțe de chec. L-am cumpărat de la o cofetărie ex­tra. E la fel de bun ca pe vremuri. Stai co­mod? Să începem. Așa, care va să zică. Mi-a­duc aminte că după premiera cu O noapte furtunoasă, un ziarist m-a întrebat dacă e greu să faci comedie. Greu? Extrem de greu și nu ai nici o șansa de reușită dacă nu te-ai întâlnit în viață cu multe situații comice. Și eu mai știu ceva, lumea are înclinație spre dramă. Preferă plânsul, râsului. Uneori, nici actorii nu se pot rupe de această pornire. Uite, de pildă, Olga Tudorache mi-a fost elevă la Institut, la clasa de cinematografie. Nu agrea deloc comedia l-am tot spus: „OIga, ești foarte potrivită, ești pentru come­die”. Nu m-a crezut. Cu chiu, cu vai a ac­ceptat să joace în Directorul nostru rolul unei funcționare, rostind câteva replici comice. Îmi părea rău, îi simțeam instinctiv vâna comică, dar n-am reușit s-o conving. Ca și în căsni­cie, omul fuge de ce are... Iartă-mă, o clipă, vreau să-mi pun o pătură pe genunchi. Ușa de la balcon și cea de la intrare sunt pe ace­eași linie și se face curent. Parcă voiai să mă întrebi cum am reușit în Caragiale? Aparent simplu, respectând litera, dar și spiritul textu­lui, încercând nu să, mă inspir din..., ci să transcriu cinematografic un mare autor. E mare păcat să strici un text apelând la for­mula „m-am inspirat din”. Și dacă am adăugat vreodată ceva la un text, ei bine, m-am frământat de o sută de ori, m-am perpelit de mie de ori, până m-am hotărât la o modificare mică-mică.  La conservator l-am avut profesor pe Alexandru Mihalescu, Tanți Cuta­va-Barozzi îl alinta spunându-i: „boier Mieluș". Un om manierat, talentat, extrem de inteligent, de o severitate aparte, care impunea respect. El mi-a „deschis ochii” asupra teatrului. Deținea un simț special, simțul care te ajută să detectezi fără greș talentele adevărate. Când lucra cu Elvira Popescu, — apropo, știi că a împlinit 94 de ani și încă mai joacă? — îi plăcea să spună: „Teribilă e dră­coaica asta de femele, eu îi spun: Elvira fă așa și așa... și ea face mult mai bine”. Auzindu-l, unii râdeau: „Elvira e atât de frumoasă, încât nu mai are nevoie deloc de talent”. Ale­xandru Mihalescu nu era nici pe departe un actor obișnuit. La rândul lui avea un talent deosebit, dar din nefericire, îl dezavantaja fi­zicul — teribil de ingrat. Astfel, se vedea silit să interpreteze numai anumite roluri. Din promoția mea au mai rămas: Leni Caler, Ma­rieta Deculescu, Victor Negoescu și eu. În Milionar pentru o zi, filmul pentru care scri­sesem și scenariul, am distribuit-o și pe Leni într-un rolișor. N-o interesa cine știe ce fil­mul, n-a putut juca, era foarte prinsă la teatru. Ea a fost și a rămas o mare actriță în­drăgostită de teatru. De la Milionar pentru o zi am prins gustul pentru scenariu. E adevă­rat, filmul și-a scos banii investiți în el, am primit și noi câte ceva, dar buzunarele și le-au umplut cei care l-au exploatat în cinemato­grafe. După cum spuneam, începuse să-mi placă scenariul. Împreuna cu Ion Șahighian am scris Năbădăile Cleopatrei, după o farse de Labiche. Filmările s-au făcut într-o curte, pe Calea Victoriei, curte care există și astăzi. Nu ne plângeam de lipsă de spațiu, așa că, întorceam decorurile după cum ne convenea, după soare. Mobila o împrumutam de la un magazin din apropiere. Țin minte și astăzi, ce spaimă am tras într-o dimineață, când se înnorase a ploaie și a trebuit să alergăm cu to­ții să punem mobila la adăpost. Una peste alta, excluzând micile accidente, până la sfârșit, totul a ieșit bine. La scurt timp, m-am în­tâlnit cu Ion Timuș. Din una în alta, vorba e că i-am explicat că am scris un scenariu după o operetă, dar n-am bani să-I finanțez. Timuș, dragul de el, s-a zbătut, a alergat în stânga, a pledat în dreapta, și a adus banii: 555 de mii de lei, bătuți pe muchie. Mare feri­cire Maiorul Mura putea să se nască. Actorii, în frunte cu mine, acceptaseră să joace gra­tis. Și ce actori! Elvira Godeanu, Marietta Sa­dovei, G. Timică. După premieră, tot Timuș s-a dus la Viena cu filmul să facă o copie. Maiorul Mura s-a bucurat de un succes deo­sebit. Auzeam voci: Georgescule, ai talent, ar trebui să faci ceva deosebit. Ce-ar fi, să-ti în­cerci norocul și la Paris? Parcă la Paris umblau câinii cu covrigi în coadă! Pari nerăbdătoare? N-am uitat întrebarea despre O noapte furtunoasă, dar mai sunt „ceva” vorbe despre despre perioada de început, când am turnat Țigăncușa de la iatac, Milionar pentru o zi, Năbădăile Cleopatrei, Maiorul Mura și Așa e viața. Păstrez o parte din scenariile de mai târziu fotografiile, afișele, decupajele regizo­rale. Biblioteca geme de fotografii. Rare. Ra­risime. Văd că te-ai înviorat. Are un efect mi­raculos ceaiul meu. Să revin, împreuna cu Marin lorda scrisesem scenariul pentru Așa e viața. Era o reluare a temei de succes din Milionar pentru o zi. Filmul a mers foarte bine la public și eu am prins și mai mult cu­raj. Acum, facem o bucla, via Paris. Stau uneori seara, în fața televizorului, (un Elcrom așezat într-o companie insolită, străjuit so­lemn de două umbreluțe cu perdele, ilustrând mode de la începutul secolului, iar pe televi­zor, dintr-o ramă bogat ornamentată cu mici perle zâmbește dulce Tania Fedor „De la Co­media Franceză", — șoptește regizorul) și mă mir de propria-mi performanță. Pentru că e o performanța să realizezi câteva filme la Paris, ca regizor și scenarist. Nu-i vorba la început am dus-o tare greu. Plecasem în Franța însoțit de preziceri de tot felul, „O să ai succes — prognozau unii. O să te întorci cu coada între picioare, Georgescule!, mormăiau alții, Aten­ție, Jean, șopteau binevoitorii, au și franțuzii vedetele lor, nu te așteaptă ei pe tine cu flori în gară!” Ajuns pe malurile Senei, după vreo șase luni de plimbări zadarnice, primesc o oferta: 15 mii de franci pentru un scenariu. Prost sfătuit, refuz. Mi-a întors și destinul spatele. Cam flămânzeam, cam trăgeam mâța de coadă. Mă bântuiau gânduri negre. Într-o zi, primesc un „pneumatic” (scrisoare care ajunge la destinatar în maximum o oră de la expediere) de la un producător dispus să-și riște banii cu mine. Trebuia să ne întâlnim într-o jumătate de oră la celălalt capăt al Pa­risului. Năuc de fericire, alerg. Dau buzna la metrou. Bag mâna în buzunar și constat că nu am decât 70 de mărunței. Intrarea costa 75. Îmi lipsea un sou. Să cer? Cum să cer­? Nu se făcea mi-ar fi simțit accentul și muream de rușine. Mă învârteam ca leul în cușcă. Timpul trecea. De mers pe jos, nici pomeneală, era prea departe. Disperat cobor totuși scările. Într-un colț, în întuneric sclipea ceva. Mă aplec: un sou, cinci parale. Eram salvat! Mă întrebi dacă am ajuns la timp? Firește! Primul film s-a numit La miniature, era vorba de o adaptare după o piesă de Berma­nese și nu era mai lung de 1100 metri. Cos­tase și foarte puțin. Eu am încasat 3 mii de franci. Primii mei bani după doi ani de șomaj. Începutul fusese făcut. Câteva filme mai mă­runtele și apoi lovitura: întâlnirea cu Christian Jacques și filmul Ça colle. Scenariul îmi aparținea. În rolul principal, regizorul Christian Jacques îl distribuise pe Fernandel. Îți place Fernandel? Mă bucur dacă îmi spui că ți-a încântat copilăria. Fernandel se născuse vedeta, la Paris circula ideea: Fernandel vinde orice film. Ça colle s-a turnat în 15 zile. Pe Fernandel îl amuza teribil la filmare, când regizorul repeta scenele și mă punea pe mine să joc rolul lui Fernandel. Râdea cu lacrimi. Îmi place să-mi amintesc de Fernan­del. Un profesionist desăvârșit, un om punc­tual, riguros, foarte serios. Așa se și explica cariera lui briliantă. Ești curioasă să știi dacă Ça colle avut succes? Mare! Pentru că eu nu mă grăbesc când scriu și vreau ca scena­riul să fie încărcat cu electricitate. Și mai e ceva important. Eu joc acasă toate rolurile. Refac toate mișcările. Mă întorc, mă așez, mă ridic. Vorbesc la magnetofon. Mai tare, mai încet. Mă ascult. Notez. Caut permanent să prind firescul mișcării și al vorbirii. Acesta este secretul care te ferește de ridicol. Fii drăguță, te rog, și ia din bibliotecă albumul mare, bej. Nu este un album, e un scenariu. Deschicle-1. Mai cu curaj, că nu frige. Vezi, găsești acolo toate amănuntele. Te-ai lămu­rit? Acum pune-I la loc. De ce nu mai bei ceai? la măcar încă o feliuță de chec. Nu-mi mai mulțumi atât. Ajunge o singură dată. Eu am o mare slăbiciune pentru oamenii politicoși și bine educați. Cei din generația mea (te rog să nu mă întrebi câți ani am) oftează uneori. „Tineretul din ziua de azi!” Nu roși, de ce roșesti? Revenons à nos moutons!, adică la Paris. Începusem să devin cunoscut. Am turnat Țara fericirii (L'aventure heureuse) — sub bagheta mea au jucat Tania Fedor și Francois Roset Carotte — ca regizor. Când a început razboiul eu, ca român, mă frământam, gândindu-mă cum să revin la București. Fran­cezii îmi tot repetau. „Vous etes fou! Est-ce que vous etes venu en France pour vous faire trouer la peau? Partez!" Și am plecat, n-am mai zăbovit. La București se văzuse L'aven­ture heureuse și mulți din cei care îmi prezi­seseră dezastre, se cam fereau din calea mea. Dar nenorocirea mă aștepta în altă parte. La București nu aveam nici un angajament. Dădeam din colț în colț. Adusesem de la Paris, juma juma cu un coleg, un alt ro­man, un Buick. Mașină mare, frumoasă. Fă­cea senzație, ne-a fost ușor s-o vindem. Între timp am deschis o școală de cinematografie. Ca profesor, predam în principal măiestria actorului de cinema dar țineam și ore de re­gie. La intrarea în clasă, repetam neîncetat elevilor: „Meseria se învață 5 la sută la Școala de cinematografie, restul de 95 la sută se de­prinde, ucenicind pe platou!” Și le mai da­deam exemplul regizorului Marcel Carné care ucenicise mai bine de un deceniu pe lângă Jacques Feyder și René Clair. În cursul ținut, aveam eu grijă să trag spuza pe turta mea: pledam superioritatea filmului față de teatru. Preluasem o idee a lui Camil Petrescu care spunea cam așa: în teatru, după premieră, re­gizorul nu prea mai are cuvinte de spus și nici influență asupra spectacolului, în timp ce pe platoul de filmare, regizorul are libertatea să oprească, să procedeze în așa fel, încât, să atingă perfecțiunea. Cu Camil Petrescu am fost prieten — țin minte am făcut un voiaj împreună „pe urmele” cărții lui de suflet „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil iubea foarte mult cinematograful... Se întrerupe pentru o clipă și amestecă iar cu lingurița în paharul de ceai. Îmi „prinde” „din zbor” privirea atentă și zâmbește cochet: „Te­ribil îmi place clinchetul linguriței când lo­vește pereții paharului. E un zgomot aparte un fel de muzică a ceaiului. Un zgomot „în priză directă”. Apropo, să știi că toate filmele mele le-am făcut cu sunetul în priză directă. Țin minte, o discuție despre post sincron la care participa și Tanți Cutava Barozzi. Explicându-i despre ce era vorba. A râs în hohot, „Cum, Mon cher? întâi joc și pe urmă vor­besc?” Eu consider postsincronul o anoma­lie. S-a inventat sonorul pentru priză directă, altminteri rămâneam la filmul mut.
     
     Nu-l contrazic. Cu cea mai desăvârșire politețe revine la o întrebare pe care o strecura­sem la începutul discuției: cum a fost cu „O noapte furtunoasă?”
     Despre O noapte furtunoasă am mai povestit. Dar nu mă deranjează repetiția Deci, textul, scenariul, nu e un secret pentru nimeni, l-am scris prin cafenele. M-am docu­mentat sârguincios, am întrebat în stânga și dreapta, am răscolit albumele de la Biblio­teca Academiei. Muzeul militar, am făcut chiar puțină vâlva, rătăcind de la un maidan la altul. Pe vremea aceea exista un individ, unul Bursuc, care închiria maidanele din Cotro­ceni, de lângă actuala piață 1 Mai, de lângă Obor și primăvara instala scrâncioabe, tiribombe. Venea lumea cu mic, cu mare, și se distra. Am scotocit peste tot, am com­pletat după obiceiul meu toate amenuntele și mi-am terminat liniștit, scenariul. Credeam ca nu știe nimeni, nimic când, într-o bună zi, fe­ciorul Mariei Filotti, Ion Cantacuzino care lu­cra ca director la Oficiul National Cinemato­grafic, vine la masa mea de la Café de la Paix și mă atacă: C-o fi, c-o păți, că să-I iert, că a îndrăznit și a aranjat de mi-a citit scenariul fără știrea mea. Eu zâmbeam cam strâmb pen­tru că, drept spun, îmi trecuse pe la ure­che zvonul că și Nelu Cantacuzino făcuse un scenariu după aceeași piesă a lui Caragiale și voia să-I facă film. Numai ce-I aud spunând „AI dumitale e bun”. Ai fost atentă să prinzi nuanța? Al dumitale e bun! „Vrei să-I faci film?" Nici că se putea o mai bună ocazie. Dar n-aveam de nici unele: nici operator, nici costume, nici decor. „Nu te îngriji, mi-a spus el, o să ai de toate, foarte repede. M-am pus pe treabă. Am început cu probele pentru actori. Pe unii i-am ales dintr-un foc, dar cu Veta...! Dădusem probe cu aproape toate actrițele și mă chinuia nemulțumirea! Nu corespundeau, nu erau ce trebuia. Într-o seară, mi-am amintit că pe vremea când eram elev la liceul Militar și locuiam pe Grivița, vizavi de cinema Marconi, funcționa gradina botezată „Franklin”. Aici se juca și teatru, se cântau cuplete. Era o trupă angajată și din trupă făcea parte o femeie, frumoasă, blonda și cu multa personalitate: Marusica Maximi­lian. Dacă eu o mai țineam minte după zeci de ani înseamnă că era o femeie grozavă! Am pornit pe urmele ei, și din aproape în aproape am aflat că juca la Marna, în trupa țui Titi Mihăilescu. M-am dus s-o văd. Ce să zic! Nu se schimbase: intra pe scenă la fel de frumoasă, de blondă și impunătoare. Sala o aștepta în delir. Marusica pășea spre margi­nea rampei, țin minte și azi cum ținea cu mâna poala rochiei negre de mătase, exclama zâmbind: „Mucles!” Am chemat-o la probe, dar se vezi ce problemă, că nu voia să vina din pricina logodnicului, un tip grozav de ge­los. M-am gândit și până la urmă am vorbit cu sora ei care a reușit s-o convingă. Într-un târziu a dat proba. Era exact ce speram: o mi­nune. Exact ce-mi trebuia. O mironosiță care nu stii ce gândește, pudrată cu iz de mahala și parfum de parvenită. Pentru rolul lui Chi­riac, trebuia ales unul care „să miroasă” a tejghea. L-am distribuit pe actorul George Demetru. Am mai avut ceva de furcă și cu Rică Venturiano. Întâi mi I-au adus pe Birlic, dar lui Birlic nu-i plăcea să joace în film și am cheltuit multă peliculă cu el, zadarnic. Nu mergea! Pentru rol trebuia un tip care să-i placă Ziței, era „amurezul” ei. Vâzându-l pe junele Beligan, m-am luminat la fațp: omul potrivit pentru rolul potrivit. Pe deasupra, Beligan lucra cu mare îndemânare în fața came­rei de luat vederi. El și Florica Demion (Zița) erau neîntrecuți. Timp de 62 de zile am tur­nat O noapte furtunoasă. Construiam un de­cor, îl stricam, îl dădeam jos, ridicam altul. Eram în mare avantaj pentru că, absolut toți actorii învățaseră la perfecție rolurile. Nici nu se putea altfel, eu nu acceptam lucrul facut cu superficialitate, la repezeală, de mântuială. Îmi alesesem cu mare grijă și echipa de platou. Când se dă „motor” toți trebuie să fie capabili de o concentrare maximă. Disciplinați și fără „contribuții”. Să-ți explic. Mai am și azi în suflet regretul de la secvența cu câinii. Trebuiau să se ia după Beligan mai mulți câini și să-l „rupă”, nu alta. Precaut, Beligan își pusese două perechi de pantaloni pe dedesubt și o lua la picior de-a binelea. Haita furioasă se repezea la el când, un mașinist în­grozit de ce urma să pățească Beligan, intră în cadru și începe să bată câinii. A stricat to­tul. Reluăm, dar din păcate, câinii se împrăș­tiaseră și n-am reușit să adunăm decât vreo două javre. Și doi câini nu sunt o haita! Drăguță, și astăzi regret. Cum a fost în seara premierei? Dacă mă mai întrebi înseamnă că nu te-ai plictisit de poveștile mele. Știi ceva, vreau să te rog să fii sinceră: dacă te plicti­sești îmi spui: gata, ajunge, vreau se în­cheiem. Eu apreciez la oameni sinceritatea mai mult decât orice.
     
     La una ca asta chiar că nu mă așteptam. Rămân înțepenită în fotoliu. Să mă plicti­sească Jean Georgescu? Era ca un vis, ca o carte rară pe care o răsfoiam în tihnă, filă cu filă.
Deci, premiera. O seară de neuitat. În față, la Aro, era o îmbulzeală de nedescris. Ca să nu mai spun că biletele se vânduseră pentru două săptămâni înainte. Mici neplăceri de ordin tehnic? Am avut, de ce să mint? Operatorul se temea ca nu cumva să se dezlipească sunetul și atunci i-a dat cu sper­manțet. Din pricina asta, din când în când, re­plicile nu se mai auzeau. Am reparat „neca­zul”, chemând a doua zi presa la încă o vizio­nare. Pentru O noapte furtunoasă am fost distins cu: ...Sună telefonul prelung, strident îl privesc cu ciudă, mi-e teamă să nu mi-I ră­pească pe fermecătorul interlocutor. Fără să vreau trag cu urechea: „Regret, draga mea, dar astă seara nu putem privi împreună pro­gramul la televizor, am un musafir și dau un interviu.” Răsuflu ușurată. Maestrul Jean Ge­orgescu zâmbește: „Am fost întotdeauna ga­lant cu femeile. Le admir și cred ca o femeie frumoasă schimbă fața lumii. Râde. Dacă e și talentată, o schimbă de-a binelea. Intervenția telefonului a risipit vraja discuției, a nemaipo­menitului monolog, pentru că nu pot converti într-un dialog mărunta-mi contribuție. Verva maestrului este copleșitoare, copleșitoare cu amin­tiri inepuizabil. Ajungem la filmul În sat la noi, „lucrat în colaborare cu Victor Iliu.” Iliu? Un băiat încântător. Modest, discret, respec­tuos. Ce să-ți mai spun? Aș vrea să pome­nesc și despre Pantoful Cenușăresei un film cu multă dulceață. M-a surprins la un mo­mient dat reacția publicului. Există o scenă îi care el, îndrăgostitul până peste urechi, ridică pantoful fetei și îl așază pe pian. Gestul conține o mare delicatețe. E ca o declarație de dragoste. Ca și cum ar fi adăpostit în cău­șul palmelor inima iubitei. O scenă care me­rita răsplata unui zâmbet înduioșat. Publicul a râs. Și ca spectator trebuie se ai talent!

     Ca și cum Iiar fi părut rău de cele spuse, revine: te-ai gândit vreodată cât de ambițios este spectatorul? Nu acceptă să-i bagi nimic cu de-a sila pe gât. Simte imediat nesinceri­tatea. Ca o insectă cu antenele foarte sensi­bile, pipăind aerul. Spectatorul vine la ci­nema cu sufletul deschis, dispus să intre în dialog și dacă l-ai dezamăgit vreodată, nu mai vine a doua oară. Ei, acum aștept între­bările

     Îl privesc derutată. Întrebările mele notate conștiincios pe caiet — la discuția telefonică purtată cu o zi înainte mă prevenise să nu uzez de casetofon sau alte instrumente de înregistrat — îmi par strâmte, scurte și înguste, total nepotrivite se înveșmântează în haina lor sumară un suflet atât de generos. Mă hazar­dez rog să-mi vorbească despre foștii elevi de la Școala de cinematografie, cineaștii de azi. Tace o clipă. Apoi răspunde cu voce înceată. Elevi? Am avut o mulțime, unii au iz­butit în carieră, alții nu. lulian Mihu, Savel Știopul, Malvina Urșianu și câțiva operatori, chiar așa să scrii te rog, câțiva operatori nu m-au uitat, îmi telefonează, mă întreabă de sănătate. Mai sunt și unii care regretă că m-au amărât, mai cu voia, mai fără voia lor și îmi trimit felicitări colorate de Anul Nou. Nu sunt supărat pe nimeni. Să fac aprecieri? Uite, Malvina a fost o elevă foarte bune, talentată, conștiincioasă și teribil de ambițioasă. Au trecut mai bine de cinci ore de la înce­putul întâlnirii noastre. Maestrul Jean Geor­gescu îmi ghicește încă o dată gândul nemăr­turisit: — „Știi, drăguță, ce vreau să-ți spun eu pentru încheiere? În primul rând că doresc să revii, să-mi mai faci o vizită, să-ți arăt toate afișele, să scotocim pe îndelete prin scenarii, să-ți povestesc și despre Înzăpeziții, după D.D. Pătrășcanu la care lucrez acum, să vezi toate fotografiile și apoi să notezi ceva: mie mi se pare că televiziunea a nenorocit puțintel lumea. A legat-o de ea, furându-i omeneștile plăceri și bucurii: plimbări, discuții, o cafea bună în compania unui prieten, o parte din gânduri. S-a dus, s-au risipit în fața micului ecran, a micului vrăjitor. Sigur că televiziunea ne aduce multă informație lesnicioasă, din toate domeniile, dar ne ia în schimb, o părticică din suflet, o părticică de sensibilitate.
     
     Mă ridic să plec. În drumul spre ieșire cu eleganță și discreție, maestrul Jean Georgescu apasă butonul televizorului. Comentariul sonor al prognozei meteo va fi fundalul de zgomote pentru despărțirea noastră. Pereții culoarului de la intrare sunt plini cu fotografii. De sub borurile unui melon, zâmbind cu zâmbetul inconfundabil mă privește Fernand Constantin, adică Fernandel, una din cele mai populare vedete comice ale cinemaului francez, pe un colț al fotografiei se poate citi: „Pour Georgesco, en souvenir de Ça colle avec toute ma sympathie”. De pe celălalt perete frumoasă, grațioasă, răsare silueta Elvirei Godeanu: „Talentalului meu camarad în amintirea primului nostru film, Maiorul Mura.” Florica Demion, Tania Fedor, Marusica Maximilian, Christian Jacque... Bună seara, Maestre Jean Georgescu.