​Actorii noștri – Luminița Gheorghiu

     Maria, doi ani și-un pic, ochi sfredelitori albastru-întunecat într-o fețișoară ro­tundă, bosumflată, o mare curiozitate pentru lumea din jur și o și mai mare nevoie de co­municare, a fost trimisă la plimbare cu tatăl și „ca să putem sta de vorba în liniște” — spune mama, Luminița Gheorghiu. Ne-am instalat chiar în camera „exilatei” plină de jucă­rii și îmbibată de mirosul dulce, de copil. Arătăm ca două Gullivere în așteptarea liliputanilor, așa cum stăm, destul de incomod de altfel, pe scaunele mici joase — Luminița, mai ales, care, în curând va fi din nou mamă. Mi-o amintesc în „Uriașii munților”, țopăind, săltând, căzând, rostogolindu-se în scenă. Mi se făcuse mie frică. Ei nu i-a fost? „Ba da. La ultimul spectacol, chiar da. Începea să fie pe­riculos”. Apoi ne jucăm o vreme de-a ce va fi: va fi fată, va fi băiat? Îi este indiferent. Copil să fie, sănătos să fie. Felul ăsta de a vedea lucrurile, în esența lor, nu în chițibușuri spe­culative, mi-o apropie de Catrina Moromeți­lor. De aici ne lansăm, firește, în miezul pro­blemei care este interviul nostru. Refacem, împreună, drumul nu foarte lung, 13 ani, care a purtat-o până la Catrina. Care a fost primul eveniment important pe acest drum?
     Plecarea la Botoșani, împreuna cu Ma­rietta Sadova, după absolvirea Institututui. Și debutul, alături de ea, în „Profesiunea doam­nei Warren”. N-a fost numai un eveniment. A fost o încântare, o vrajă. Sigur, ca regizor, ca pedagog. Marietta Sadova era formidabilă. Dar ca actriță, ce spectacol! Ce nebunie să o vezi jucând! Al doilea eveniment s-ar putea numi Piatra Neamț, unde m-am mutat, în chip de colaborator, și unde am lucrat prima oara cu Cătălina Buzoianu la „Tinerețe fără bătrânețe, viață fără de moarte”, spectacol în care aveam un rol foarte mic, dar care mi-a plăcut foarte, foarte mult. Era un personaj bine conturat, bine așezat. Al treilea eveniment ar fi concursul la Bulandra. În 1975, pe 3 noiembrie, țin toarte bine minte. Pe urma a început meseria. Am fost distribuita chiar și în Mașa din „Pescărușul” împreună cu Ma­riana Mihuț, pus în scenă de Ciulei, deci, am apucat să lucrez puțin și cu Ciulei, dar în același timp mai repetam într-o piesă și cum nu se puteau face repetiție dublă, n-am mai apărut în „Pescărușul”. Am jucat în schimb în... „Pelicanul”, apoi în „Tartuffe”, în „Casa cea nouă”, în „Răceala” lui Sorescu. „Liniște, că ne privim în ochi” și la „La Lilieci”, tot So­rescu, „Doi pe o bancă”, întâlnirea mea de bază cu Rebengiuc. „O lume pe scenă” de Miriam Răducanu, și, acum, în „Uriașii munților”, din nou în regia Catalinei Buzoianu. Ro­tund...
 
     Ei, acum e acum. Am ajuns la filme. Întâlnirea cu filmul. (Privirea albastru intens se „miră“ sincer)
     Film?! Care film? Care întâlnire? Rolișoarele pe care le-am făcut ici-colo? „Pasti­lele” acelea? Nu, eu nu pot vorbi despre film decât în măsura în care am avut ocazia să vin în contact cu niște regizori de film. Cu Alexa Visarion la Înainte de tăcere și Înghițitorul de săbii, cu Tatos la Secvențe, cu Blaier la Lu­mini și umbre, unde am făcut o sfântă de fi­gurație, de altfel... Da, în Labirintul lui Șerban Creanga am avut chiar un rol principal femi­nin. Până la Catrina însă, până Ia întâlnirea (cât de importantă pentru mine s-a dovedit) cu Stere Gulea nu pot spune ca am făcut film. Acum însă da. Și am să spun de ce, și poate așa ai să înțelegi și aversiunea mea pentru rolișoare: atunci când ai un rol dificil, un per­sonal bogat sufletește ești obligat să faci un plan de bătaie întru cucerirea lui. Ai la ce te gândi. Ai la ce munci. Și tot așa, căutând și muncind, începi să înțelegi lucrurile impor­tante legate de profesie. Un personaj cum este Catrina, bogat și ca substanță și ca în­tindere, te obligă să gândești. M-a obligat să gândesc. Am aflat, astfel, că la film trebuie să ai în minte tot întregul și, mai ales, în ce parte a acelui întreg te afli, în ce relație cu partenerul te afli. Este o relație complexă care te implică în tot și în totul. După câteva zile de filmare la Moromeții începusem să mă simt în casa respectivă în care filmam cu Re­bengiuc, mai acasă decât la mine acasă. Sim­țeam că acolo e locul meu, familia mea... Fil­mul e un lucru minunat, și puțin nebun. Tea­trul e mai încorsetat, mai disciplinat, în sen­sul felului de a lucra. Sunt repetițiile, deși eu cred că și la film ar trebui repetat, pentru ca firescul care Ii se cere îl obțin numai la capă­tul unei însușiri temeinice a personajului prin repetiții.
 
     De ce spui că filmul e un pic nebun?
     Pentru că niciodată nu știi, de fapt, ce va fi. Nu ai certitudini. Nu este ca în teatru unde odată lucrurile puse la punct, te liniștești. La film nu te liniștești niciodată. Știi ce are el în plus față de teatru? Și de unde poate îi și vine caracterul lui puțin „nebun”? Un ceva care trebuie să apară fix în momentul filmării. După cuvântul „motor”! Totul este stabilit, cadrul, parametrii între care te miști, relația cu personajul. Tot. Dar când s-a spus „motor!” există o surpriză, un imprevizibil, ceva ce nu apare niciodată în teatru. De fapt, cred că apare acel lucru pentru care ai fost distribuit tu, și nu altul. Acel lucru așteaptă și regizorul de la tine, dar nici măcar el nu-I poate controla. Îl intuiește. Atât. Nici tu însuți nu știi ce va fi, ce va ieși, cum va ieși, dacă! Teatrul este, sigur, un teren mai ferm, o disciplină care-ți impune niște rigori, este poate și mai blajin, pentru ca te ajută sa le reabili­tezi. Dacă într-o seară personajul tău a fost mai slab, te poți salva a doua seară. Filmul e cumplit din acest punct de vedere. Nu te iartă. La film nu există a doua seară. Tragi o dublă, două-trei, și dacă nu ți-a reușit, dacă nu s-a întâmplat „miracolul”, gata! Rămâne ce ai reușit să faci în clipa aceea, fie că-ți place, fie că nu. Dacă faci foarte mult film, cred că lucrurile se mai simplifică. Oricum, însă, filmul rămâne o meserie care trebuie învățată, buchisiții, mult mai mult decât teatrul, nu numai din pricina tehnicii care te inundă, te copleșește, — mori peste o clipă sau ai de plâns, și machiorul vine să-ți dreagă machiajul, și operatorul vine să măsoare lumina de pe fața ta sau distanta până la aparat. Cu asta te obișnuiești. Reușești în cele din urmă să faci abstracție, să te concentrezi, pentru că filmul este o meserie de mare concentrare care te obligă să fii prezent. Cu toți porii deschiși, cu toate antenele afară. Filmul înseamnă acum. Un șir de acum. Fiecare clipă este decisivă la film. Pe urmă, în teatru există acea intimitate complice care se creează între tine și public și te ajuta. La film, în jurul tău sunt zeci de ochi profesioniști care nu judecă rezultatul muncii, ci mijloacele. Filmul se face în ochii lumii, e ca o dezbrăcare în public. O dezbrăcare de suflet. Ești gol-goluț în fața lor și ei te pot privi, cântări, judeca, pot pătrunde până în intimitatea ultimului gând al tău. Și să spunem că reușești să scapi de jena asta a „despuierii” în fața oamenilor. Tot rămâne un semn de întrebare: reușești să fi la fel de bun de fiecare dată? La fel de bun dar altfel, nou proaspăt, interesant...
 
     Dar asta nu este problema numărul unu a fiecărui actor, fie că face film, fie că face teatru? Nu pentru asta se muncește, uneori o viață?
     Ba da. La film însă ea se pune mult mai acut decât în teatru, așa cred. În ce mă privește, soluția mi se pare a fi una singură, să urmez regizorul. Având în cap ideile mele despre personaj și despre situațiile ce urmează să le desfac, mă sprijin pe regizor, gândindu-mă, în primul rând, că în mod sigur el are o idee — două în plus față de mine. Și apoi, pentru că el are viziunea întregului, în timp ce eu, obligatoriu, am viziunea părții. În teatru merg chiar orbește pe mâna regizorului, încercând, de nenumărate ori, un lucru pe care mi-I cere, chiar dacă îi simt cu totul și cu totul împotriva mea. Și nu din disciplină, ci dintr-un interes profesional, dintr-o curiozitate, tot profesională, de a vedea unde ajung acceptând o viziune care nu se potrivește cu a mea. Din dorința de a mă verifica. Din dorința, la urma urmelor, de a-mi îmbogăți mijloacele de exprimare. Eu încerc chiar un sentiment de revolta când un actor spune nu propunerii regizorale înainte să o încerce. Așa ceva mi se pare de neconceput. A! Poți spune nu, după ce ai încercat și s-a dovedit că nu e bine.
 
     Ai aceeași încredere și în partener?
     Partenerul este foarte important. Un partener bun face să-ți crească starea emoțională, deci și valoarea secvenței. În teatru, când se întâmplă să ai o seara mai proastă, dacă ești atent și cunoști limbajul, te poți salva prin partener. Nu mai spun că te poți și verifica prin el. Rebengiuc, care este un artist foarte pretențios, cu greu îi intri în voie, îmi era ca un fel de barometru la filmare. Dacă îl vedeam că tace, nu protestează, nu se revoltă, știam că nu e rău ce fac...
 
     După cât de des te întorci la „Moromeții” îmi dau seama că, într-adevăr, filmul ăsta te-a marcat. Filmul? Personajul?
     Amândouă. Filmul m-a interesat întotdeauna, în ciuda relației noastre sporadice, dar după Moromeții, după Catrina, deci, mă gândesc că aș putea să-I și fac. Și poate că se mai întâmplă ceva. Catrina a venit într-un moment în care mă simt mai liniștită în profesie. Nu pot spune că nu mai am temeri sau semne de întrebare, cum are orice actor, în fața oricărui rol. Poate că sunt mai liniștită pentru că am aflat cam cât pot să greșesc. Asta mi se pare foarte important. Nu este important cât de sus poți să mergi în profesie, ci cât de adânc poți greși. Iar eu am aflat că o greșeala mare, iremediabilă nu mai pot face. Nu mă mai pot înșela cu desăvârșire asupra unui personaj. N-aș vrea să sune a infatuare, pentru că nu e cazul. Cinstit vorbind însă, acum știu că nu se poate ca un perso­naj pe care-I fac să nu aibă farmec. Asta mi s-ar părea catastrofal pentru orice personal ai vieții, al scenei, al filmului, în farmec in­trând foarte multe lucruri, pe care le știm cu toții, nu mă apuc acum să le explic, și care, de fapt, dau personajului șansa de a exista. Nu pot să merg împotriva personajului. Nu se poate! Acum, dacă mi se dă un rol, atitudi­nea mea în fata lui este: ia să vedem ce pot face cu el! Nu mai sunt ca acum cinci ani, să zicem, când la fiecare rol îmi spuneam cu spaimă: dacă nu-mi iese!? Vorba asta atât de copilăroasă devine cumplită pentru orice ac­tor fără experiență. Poate fi paralizantă. Și toți gândim la fel la început și chiar cu ace­leași cuvinte. Ele ascund, de fapt, teama de judecata publicului. Teama asta cred că nu dispare niciodată, este și normal, meseria noastră se face la public, pentru el ne suim, seara de seară, pe scena, dar ea îmbracă alte forme. Nu știu dacă mai blânde. Altele...
 
     Mărturisesc că mă așteptam să o găsesc mai puțin înșurubată în profesie. Mai preocupată de viața ei, de „evenimentul” atât de apropiat. Că mi se pare surprinzător cât de multe a reușit să afle despre film dintr-o singură experiență importantă. Râde destinsă.
     Ei, sunt eu un pic cu gândul la scutece, dar nu până într-atât încât să uit de meserie. Sau să mă rup de ea. Asta nu se poate. Abia aștept să mă întorc pe scenă. Și dacă „o să fie cazul”, în fața aparatului de filmat. După Catrina simt că n-o să mai fiu în stare să fac orice. Este adevărat, și Moromeții, și Catrina m-au încărcat foarte mult. Mi-au modificat chiar relația cu profesia. Poate și de aceea acum sunt mai liniștită. Pentru că știu că nu am sa mai fac. Nu aș vrea să sune a înfumu­rare, dar, din punctul meu de vedere, vremea rolișoarelor, a pastiluțelor s-a terminat. Dintr-un singur motiv, pe care l-am aflat tot lucrând la Catrina: pe un rol „de bună ziua, ce mai faceți, am venit, la revedere”, nu poți munci, nu se învață meserie, nu merită să pierzi o viață. Cu un asemenea „rol” nu se vor ivi niciodată discuțiile acelea interesante. Numai în jurul unui personaj important, ca­re-ți pune probleme, care te dă cu capul de toți pereții, se creează o atmosferă adevărată de lucru. Și simți că trăiești. Asta am înțeles, și încă multe din ce se întâmplă în profesia asta, lucrând la Catrina. Alții au norocul să în­țeleagă mai multe, mai repede, pentru că au lucrat mai mult. În 30 de ani de teatru și film, un actor a înțeles de mult și foarte bine cum e cu meseria asta. Eu abia încep să înțeleg. Dar nu e rău. Nu mă mai simt pe un teren alunecos. E reconfortant. E plăcut. Am o stare de așezare, de pofta de lucru, de stabilitate, și asta mi-a dat Catrina Moromeților...
     
     Stă incomod, dar bine înfiptă pe scaunul de copil din camera Mariei și toată ființa ei comunică exact această stare: de stabilitate. De temeinicie. De siguranță. De... confort. Imaginea este familiară. Un timp nu știu de unde s-o iau, apoi brusc, o văd stând la fel, dar pe o margine de pat, în filmul lui Ta­tos, „Secvențe’. Era un rol-pastilă cum spu­ne ea, unul din acelea pe care nu pune mare preț, dar care au împins-o ușor, până la Catrina. Între aceste două imagini, de trecut și de prezent, se instalează încăpățânat ima­ginea Catrinei. Dar și ideea Luminiței Gheorghiu, cum că:  vremea rolișoarelor s-a sfârșit. Așa este. S-a sfârșit.