REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Actorii noștri – Emilia Dobrin


     Am avut întodeauna o stare de uimire în fața destinului de actriță al Emiliei Dobrin. După debutul mai mult decât promițător din Căldura, prezența ei în filme a strălucit mai cu seamă în roluri episodice. Personaje de plan doi, care se instalează însă rapid în prim-planul atenției spectatorului. Personaje meteorice, dar vii, adevărate, prezențe de care nu poți — și să vrei — să nu ții seama. Prezențe sobre, neostentative, calme, dis­crete, dar nu mai puțin pregnante, cum este și prezența ei în viața de toate zilele. Nimic agresiv-actriță. Nimic „jucat”, „făcut”. O tânără femeie, cu simplitate și naturalețe fru­moasă. Un om direct. Contactul cu ea este plăcut, dar nu lesnicios. Un aer de mister, de ceva greu descifrabil o înconjoară, ca un strat protector și recunosc în el misterul care plutește în jurul personajelor ei. Întâlnirile noastre de până acum nu au trecut niciodată pragul formulelor de politețe, așa încât acum suntem amândouă puțin stânjenite de perspec­tiva unei discuții lungi. O rog să-mi vor­bească despre începuturile vieții ei de actriță, cu speranța că, printre date, cifre sș eveni­mente din trecut, o să ne pierdem tracul.
     Da. Eram încă studenta când am făcut Căldura și Zile de vară — ca roluri mai im­portante. Apoi Colinele verzi. Căldura, țin minte, a fost chiar un mic eveniment cinema­tografic la ora aceea... Pe urma, am terminat Institutul și am fost repartizată la Piatra Neamț, un teatru foarte bun, și am făcut prima greșeala din viața mea de actriță: am renunțat la Piatra Neamț pentru Ploiești, ca să fiu... mai aproape de casa. În timpul acela, însă, Ploieștiul era ca o gară. Pe acolo „se trecea”. Nu era un teatru în care să vrei să rămâi. Greșeala mea s-a reparat cumva sin­gură. La Ploiești fiind și jucând în „Tineri că­sătoriți caută cameră”, am venit la București să dau replica unui coleg care dădea concurs la Nottara. Concursul era pentru două pos­turi de actori, dar am intrat doua actrițe: Ca­trinel Paraschivescu și cu mine... Cinci ani am stat la Ploiești și n-aș putea spune ca n-am jucat, dar am regretat tot timpul climatul de la Piatra Neamț, climat de teatru tânăr de efervescență, de căutări, climat normal... Deci, am venit la București, la teatrul Nottara. La început mi-a mers destul de greu. Pe urmă așa, deodată, s-a deschis orizontul. N-aș putea spune ca sunt foarte mulțumită, dar mi s-au întâmplat și lucruri de bine aici. Am avut câteva spectacole care mi-au fost dragi — „Scoica de lemn” a lui Fănuș Neagu, „Casa Bernardei Alba” — un spectacol foarte frumos, de ținută, dar care n-a durat mult... Chiar și experiența cu „Citadela sfărâmată” n-a fost lipsită de interes. Pentru mine a în­semnat ceva...
 
     Întrebarea „fatală”, de neocolit: dar în film?
     În film, am avut norocul să lucrez cu re­gizori de frunte, despre care am știut că și-au dorit să lucreze cu mine și asta mi-a dat un sentiment foarte plăcut, de utilitate, deci am fost întotdeauna într-o stare bună la filmare, fie că a fost vorba despre filmele Malvinei Ur­șianu, fie că a fost vorba despre Tatos la care am jucat cel mai mult. Chiar și la Căldura, deși Șerban Creanga era debutant, lucrul a fost interesant și rezultatul bun și pentru mine. Apoi — din nou foarte important — am avut întotdeauna parteneri foarte buni pe lângă care m-am simțit și eu mai... bună. Toate aceste întâlniri, sunt convinsă, m-au pregătit pentru ceva cu siguranță mult mai important decât am făcut până acum... În film, da, pot spune, cu mici excepții, am avut des­tule reușite, deși rolurile nu au fost mari. Nu știu cât mi le recunosc eu ca reușite, dar ele au fost recunoscute. Trebuie să te mai bizui și pe cei din jur... Cum a fost rolul din Trecătoarele iubiri, mic, nu? dar despre el se vorbește, totuși, ori de câte ori se vorbește despre film. De altfel, mie un rol mic, dar consistent îmi place. Mă bucură. Nu-i ușor de făcut. Este chiar o „încercare”. Uite, de exemplu, teatru, rolul din „Insomnie” era foarte mic, dar după el am tras mari foloase, și eu și spectacolul. Iar în film nici în Mere roșii, în Secvențe, nici în La porțile albastre ale orașului nu am avut roluri mari. Dar erau foarte bine scrise. Erau propuneri serioase pentru un actor. Sigur că un rol de întindere este plăcut. Chiar și pentru orgoliul tău de actor: joci un principal! Dar rolurile mici farmecul lor.. Îmi pare rău că nu am văzut Mitică Popescu unde aveam tot un rolișor - sora lui Mitică...
 
     Era foarte bine. Era mic doar ca întindere, nu ca substanțe. Dar de ce nu l-ai văzut?
     Nu-mi place să mă văd în film. Întotdeauna mi se pare că ce am făcut nu e bine. Că se putea și altfel... Am revăzut, de curând la televizor Secvențe și a fost prima oară când mi s-a parut că — parcă — n-ar fi rău. Avea un haz al lui, avea ceva... Dar știu eu? Poate am fost influențată de reacția celor din jur. Știi cum e: suntem oricând gata să credem când se spune ceva de bine despre noi...
 
     Și în prezent? Ce ți se întâmplă demn de semnalat, acum?
     În viața de toate zilele mă bucur de co­pila mea, Ioana... În teatru, se pune „Livada cu vișini" și chiar mi se întâmplă ceva bun voi juca Varia. Iar la film, m-a chemat Malvina Urșianu pentru un rolișor în continuarea la Pe malul stâng al Dunării albastre există speranța unui lucru bun. Echipa este formidabilă! Gina Patrichi, George Constan­tin, Dinică, Mariana Buruiană... În preajma lor, începi să „fierbi”, se întâmplă ceva, se naște ceva... Pentru mine, echipa este foarte importantă. Nu cred în reușita unui film sau a unui spectacol „de unul singur”. Și cred că, mărturisit sau nu, toți ne bizuim pe ceilalți. În „focul” lucrului se creează o comuniune de idei, o legătură sufletească... Se întâmplă ceva cu toți, împreuna. Sigur, poți să pleci de la un film sau de la un spectacol spunând, acto­rul X a fost formidabil, dar restul nu există! Atunci însă înseamnă că lucrul acela este greșit din capul locului. „Opera” nu mai are importantă. Ea devine doar un prilej de reci­tal actoricesc. Așa cred eu cel puțin. Poate pentru că mă socotesc din familia actorilor care nu joacă doar pentru ca să se arate, ci vor să spună ceva. Cred în puterea educativă a artei. Cred că, dând publicului filme sau spectacole de calitate, care vor să spună ce­va nu doar să arate, nu se poate ca gustul lui să nu evolueze. Nu-mi fac iluzii. Nu cred că artistul poate schimba lumea. Dar ceva se poate mișca și chiar transforma în oameni după un spectacol bun. Și dacă toți avem do­rința asta și dacă toți ne străduim să facem tot ce facem bine și frumos, cineva trebuie să reușească. Poate nu reușim toți deodată. Dar odată și-odată îi vine fiecăruia rândul să izbu­tească. Firește, nu depinde numai de tine. În meseria noastră depinzi, se știe, de ceilalți, de mulți, de multe, dar câte ceva mai depinde și de tine și dacă îți dorești foarte mult să faci un lucru, nu se poate să nu reușești până la urmă să convingi important este că do­rința ta să fie adevărată.. Sigur, să vrei și să faci, e departe de a fi același lucru, și eu mă trezesc uneori ca nu pot duce ceva ce do­resc, deși, teoretic, susțin foarte bine. Dar nu dau vina pe nimeni. Pentru că și asta mi se pare important: să nu-ți găsești scuze dând vina pe alții. Nu folosește nimănui și la nimic. Mai folositor mi se pare să recunoști ca nu poți. Nu te duc puterile. Nu ești întreg. Sau nu ești încă întreg. Adică un om cu dorințe maxime, dar și cu forța maxima de a împlini ce dorește. Un om în stare să se concentreze pe ceea ce are de făcut. Aici e diferența între a dori și a realiza. Oricine poate dori, nu? Dar de făcut... Drumul dintre teorie și prac­tica mi se pare mai greu la film, pentru că nu iei rolul de Ia început să-I duci până la capăt, crescându-ți puterea de concentrare în chip firesc, o dată cu evoluția lui. Pentru film îți trebuie o educație anume, o anume putere de concentrare, pe bucățele, cu pauze. O forma­ție specială... Eu știu că am avut momente la filmare când nu am reușit deloc să mă con­centrez, deci nereușita a fost sigur din vina mea. Nu am reușit să mă concentrez să fiu în momentul acela... Filmul mă complexează. Și într-o stare de complexare e mai greu să iz­butești...

     Dar când ai făcut „Căldura” nu aveai încă niciun fel de „formație” — nici de film, nici de teatru. Erai abia în formație. Și totuși, ro­lul acela ți-a izbutit atât de bine încât rezistă și azi. Cum îți explici?
     Acolo era și dulcea inconștiență a tinereții. A neștiinței. Când am început să văd mai multe, să aflu cât se poate, cât de mult se poate, am început să mă gândesc și în ce măsură eu pot. De aici complexele, probabil. Par poate că nici nu am destul de multa în­credere în mine și asta se simte. Ca să inspiri încredere celorlalți, trebuie să ai tu încredere în tine, în forțele tale... Este, și o problema de educație. Mi s-a cultivat, poate, peste măsură bunul simț, ideea că nu este obligatoriu să am dreptate, că trebuie să fiu modesta și „la locul meu”, tot lucruri frumoase de altfel, dar care vin în contradicție cu structura unui ar­tist. Și chiar cu propria-mi structură. Sunt un om neliniștit, „în fierbere”, dar asta nu se mai vede, pentru că am fost învățată să stăpânesc, să nu mă exteriorizez. Nu este ceva foarte folositor unui actor...
 
     Aplicate unui personaj aceste „defecte” devin folositoare. Ponderea, calmul, sobrietatea sunt calități comune tuturor personajelor pe care le-ai făcut... Dar cum ți se par personajele feminine din filmele noastre — cele pe care le-ai avut alături, principalele, deci...?
     Puțini scenariști sunt interesați de perso­najul feminin în asemenea măsură încât să-i acorde statutul de „principal”. Noi suntem mai mult personaje ajutătoare. Partenerele lor. Poate pentru ca majoritatea filmelor sunt scrise și realizate de bărbați. Se știe că fie­care vorbește cel mai bine despre ceea ce cunoaște mai bine... Iar când, în sfârșit! Apare și un personaj feminin principal, rar i se în­tâmplă să scape de scheme. „Ea” este — să zicem — directoare de fabrică, atunci merge ca un soldat, bocănind zdravăn, des­chide ușa vijelios, se așază cu coatele pe masa, se uită cumplit la cei ce intra în birou și, la o adică, bate cu pumnul în masă de sparge cristalul. Sau, dimpotrivă. „Ea” este blândă, îngrozitor de blândă, nu-și iese din fire niciodată, nici la servici, nici acasă, nu-i dă nici o palma copilului când face o prostie, e toată numai lapte—și—miere. Dar între fe­meia-bărbată și femeia-lapte-și-miere și-ar mai putea găsi locul și femeia normală. Cu bune și rele, cu nervi, cu feminitate, dar și cu forță. Femeia ca-n viață. Este o contradicție intre imaginea pe care ne-o propune viața și aceea pe care o propunem noi. Eu sunt feministă, recunosc. Dar nu cred că de aceea mi se pare (și nu mi se pare, așa este!) ca fe­meia, ca personaj al vieții este mai nuanțată, mai imprevizibilă decât bărbatul. Mai anali­tică, de asemenea, și mai poetică. Și mai pa­tetică, uneori. Nu propun să se înlocuiască schema femeie-bărbată sau a femeie-lap­te-și-miere cu schema femeie „mai” decât băr­batul. Bine ar fi să fim văzute așa cum sun­tem. Să se scrie personaje adevărate, pentru că actrițe în stare să le interpreteze avem, nu se poate spune că nu avem. Și pentru că se observă acest lucru nu e nevoie să fii femi­nistă. Ajunge să te uiți în jur...
 
     La cine „te-ai uitat” mai cu seamă? Care ți-au fost modelele?
     Când eram în Institut, modelul meu era Gina Patrichi. Admiram nespus, mă fascina arderea cu care există în scena și puterea ei de a schimba — cu ce ușurință! — registrul. Îi simțeam dorința de a spune ceva, de a face tot ce e posibil, la nevoie și ceea ce părea imposibil pentru ca spectatorul să-i prindă mesajul... Pe urmă a apărut Valeria Seciu și când îmi era mai greu și mai greu cu mine, în meserie, mă duceam s-o vad în „Să îmbră­căm pe cei goi”. Nu mă duceam, să găsesc soluții, nu! Mă duceam pentru curaj și pentru speranță. Mă duceam să văd că se poate.
     Am avut ce să văd în jur... Temperamentul extraordinar al Marianei Mihuț, chipul atât de special și atât de „pentru film” al Irinei Pe­trescu, jocul ei atât de personal... Chiar și în generația nouă ai ce sa vezi. Dacă ar fi numai Mariana Buruiană, care mi se pare o întâm­plare unică, un eveniment și în film și în teatru... Numai uitându-te la chipul ei și ai putea construi un personaj feminin extraordinar. O femeie normală...
 
     Mă gândeam tocmai cât de... normală ești în viața de toate zilele. Actorilor Ii se întâmplă adesea să-și poarte personajele și în viață. În gesturi, în replici, uneori...
     Așa este. Personajele pe care le interpretăm se așază undeva în ființa noastră. Cu timpul, chiar ne modifică... Poate eu am jucat prea puțin. N-au apucat să se „lipească” de mine... Dacă mă gândesc bine, nu cred să am mai mult de cincisprezece roluri în teatru, cam tot atâtea în film și din ele doar cinci-șase mai importante. E puțin. Dar nu-i timpul pierdut. Mai am speranțe. Poate pentru că nu am spaima vârstei. E adevărat, timpul trece, simt cum trece și-mi pare rău, firește, dar cu regret doar, nu cu spaimă. Fiecare vârstă are timpul ei. Și bucuriile ei... Vei spune că sunt optimistă...

     Mai degrabă înțeleaptă... Din păcate, și timpul discuției noastre a trecut. Ne despărțim pe ideea de optimism sau pe aceea de înțelepciune?
     Îți propun un „hibrid” care, ce n-aș da să-mi reușească! Optimismul înțelept.
(Cinema nr. 10, octombrie 1986)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: actorii nostri, caldura film, emilia dobrin, eva sirbu, zile de vara film

Opinii: