REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Actorii noștri – Dorina Lazăr (I)


     Ne luasem cu vorba și și-a amintit o istorie dintr-un turneu: cu gesturi largi și cuvinte potrivite descrie un peisaj elvețian, o imagine aproape incredibilă, de carte poștală ilustrată, dar care, totuși, era „de-adevăratelea”. Pentru că aparatul de fotografiat începuse să o fixeze, din nimic fără pic de ostentație, a iscat un mini (avea să dureze doar câteva secunde) recital, un preambul fericit al discuției. Volubilitate, exuberanță, robustețe și candoare, o prezență tonică, fire deschisă, senină, de o jovialitate strălucitoare. Da, oriunde o întâlnești, în reflectoarele scenei, pe pânza ecranului, la măsuța de machiaj (ca acum) sau chiar pe stradă, în plină zi, ceva din ei iradiază. Iradiază voie-bună. Poate datorită părului auriu, învolburat în jurul figurii atât de mobile. Poate ochii. Ochii, cu sclipirea lor inteligentă și plină de căldură prietenească.
     Stimată Dorina Lazăr, vă mai mențineți invitația la „damen vals” pe care o lansați regizorilor și scenariștilor în finalul unui interviu din aceeași pagină a revistei Cinema?
     Chiar așa am spus? Râde plină de haz, privindu-mă cu un umor molipsitor, amestecat cu un firișor abia disimulat de autoironie. Simt atâta forță în mine! Ca o încărcătură care stă să explodeze. Aș fi în stare să mișc un munte din loc. Și, când colo, sunt pusă să mut o piesă de șah!...
 
     Știți, dumneavoastră mi-ați acorda unul dintre primele mele interviuri: o convorbire fulger, întrebările „în plic”, răspunsurile telegrafice, prin telefon. De atunci mi-am dorit să am cu dumneavoastră o conversație „serioasă”, vă admirasem de atâtea ori din stal și voiam să vă cunosc. Adică să vă aflu câteva din „secrete”. Nu mai știu exact când v-am văzut prima oară, dar pe Anca, neînduplecata eroină a lui Caragiale căreia spectacolul acela cu miros de lemn proaspăt geluit i-a conferit, pe bună dreptate, rezonanța unei tragedii antice, ei bine, pe Anca aceea n-am mai putut-o uita. Filmul lui Alexa Visarion avea să redimensioneze această experiență extrem de valoroasă. Au mai trecut ani, cinci la număr, și am avut o surpriză: Regina Iocasta, de astă dată un Sofocle („Oedip Rege”) tratat în cheie sordid-expresionistă, dar ce prestanță avea personajul pe care-l realizați! Și, imediat după aceea, într-o viziune a „Nopții furtunoase”, transpusă într-un registru grav, paroxistic chiar, o biată Vela zbătându-se între obligații de soție și amantă, confruntată cu o situație dramatică și lipsită de orice logică. Ce distanță față de soția stoic-resemnată din filmul Stop cadru la masă sau de femeia aceea simplă, respectuoasă și afectuoasă din serialul Lumini și umbre. Ați mai jucat apoi într-un fel de „mit modern” — cum a fost numită piesa lui Fănuș Neagu, „Echipa de zgomote” — și într-o dramă „neorealistă”, „Nu ne naștem toți la aceeași vârstă” de Tudor Popescu. Ați fost Bunica în „Woyzeck”, un interesant spectacol care experimenta, o metodă de lucru deosebită (starea ca tensiune maximă, creatoare). Și, din nou o surpriză, în „Pericle”, montarea lui Dinu Cernescu — un vis când utopic, când coșmaresc. Un personaj care se înrudea, oarecum, cu cel din Semnul șarpelui. O varietate de tipologii aproape năucitoare și în absolut toate creațiile un numitor comun: firescul. Spuneți-mi, cum reușiți să fiți atât de dezinvoltă — mereu „de acolo” — indiferent de lumea în care evoluează personajul: marea aristocrație sau ograda unei gospodării de țară, schimbând toga de avocat cu halatul de medic și furca cu volanul unui taximetru? Pentru că nu vreau să o uit cumva pe Angela, eroina Evei Sîrbu care, odată cu filmul lui Lucian Bratu, v-a devenit aproape... omonimă. Faceți parte din categoria aceea prețioasă de actori care nu pot juca prost niciodată.
     O să batem în lemn. Și iarăși râde, un râs zgomotos și totuși bine temperat. Există un dat al fiecărui actor. De altfel, orice om se naște cu niște însușiri. Intervine și talentul, sigur. După aceea — am mai spus-o — cred că pentru un creator — indiferent în ce do­meniu — importantă, foarte importantă este experiența de viață. Mă gândesc câteodată că dacă fetița mea, Ioana-Maria, ar vrea să se facă tot actrița, ar fi handicapată din punctul ăsta de vedere. Am obișnuit-o fără griji, am ocrotit-o de șocuri, de lucruri rele. Eu n-am avut o copilărie foarte dulce. Tot ce am acu­mulat, începând cu prima vârstă, iese fără să vrei la iveală. Sunt mirosuri, gusturi, senzații, dureri, bucurii care te ajuta când lucrezi la un rol. În vara asta am stat, cu familia, undeva la țara. Și nu mi-a fost greu să mânuiesc nici securea, nici grebla. Mi-e la îndemână să dau și de mâncare la vite. Așa cum am învățat să și mănânc la o masa cu multe tacâmuri și pa­hare. Actorul trebuie să fie ca un burete care să absoarbă în el și bune și rele și să le folo­sească atunci când e nevoie. Și apoi regizo­rul, în cazul întâlnirilor fericite, vede dincolo de ceea ce poți da în mod curent. Regizorul ar trebui să-i urmărească evoluția, să se gândească cum să te valorifice, ca să zic așa. Iar scenariștii ar trebui să scrie gândindu-se la actori. Câte scenarii s-au scris oare pentru Valeria Seciu, pentru Mariana Mihuț, pentru Gina Patrichi? Și uite ce minune de rol face Rebengiuc, ca să nu mai vorbesc de Ileana Predescu — două apariții aproape episodice, dar așa de pregnante în filmul lui Mărăscu. Un regizor care te lasă în pace e un regizor incomod, pentru mine cel puțin. Există și pericolul cantonării într-un anume emploi. E infinit mai ușor, ca actor, să-ți depășești propriul emploi, decât să faci viabil un personaj în care nici tu nu crezi. Eu sunt soiul de actor care trebuie să cred. Am nevoie să cred în partener, în regizor, in text. Comentariile defavorabile mă demobilizează. Am nevoie de încredere reciprocă, de solidaritatea echipei. De aceea mi-a plăcut să lucrez cu Lucian Bratu, cu Anca Ovanez. De obicei, rolul te caută și tu urmează să-l împlinești. Mi-aș dori mult, însă, un rol care să mă facă el pe mine. Fiecare actor are momentul lui și nu ar trebui să-I piardă. Drumul nu e ușor, există și suișuri, și coborâșuri, și pauze. Dar timpul trece și ceea ce ai putut juca acum 10, acum 5 ani nu mai poți juca azi. Dacă n-ar fi murit, oare ce roluri i s-ar fi oferit lui Caragiu? Păcat că nu se interesează nimeni să imortalizeze pe pelicula personalități încă în viață, Aura Buzescu, de exemplu. Generațiile ce vin nu vor avea cum cunoaște stilul de interpretare clasic. Poate ar trebui filmate chiar și unele spectacole de teatru. La teatrul nostru, „Amadeus”, piesa lui Sbaber, prilejuiește întâlnirea a doi actori extraordinari, maestrul Beligan și tânărul Răzvan Vasilescu care nu cred că e mai prejos de Tom Hulce, protagonistul filmului lui Forman. Ba, din contra. E adevărat, din păcate, la noi nu există o școală pentru actoria de film. Și atunci trebuie să înveți pe furate. Să-i privești pe cei din jur, pe cei care au depășit etapa greșelilor. Primul rol mai important l-am făcut la Calotescu, în Mastodontul, cu o distribuțieee! Botta, Olga Tudorache, Ciulei, Toma Caragiu, Dinică, Maftei, Jean Constantin care-mi era partener. Ce m-am mai agitat la filmare! Și la post-sincron nu-mi mai găseam „fața”! Oricum, experiența de teatru te ajută foarte mult și cred că un actor de teatru are mult mai multe disponibilități. În orice caz, actorul e dăruit de la natură cu un fler teribil care-l duce spre țintă. Există, bineînțeles, o diferență între jocul de scenă — unde trebuie să faci în așa fel să te vadă, să le înțeleagă și cel de la balcon — și jocul în fața aparatului de filmat, când e suficientă o strângere de pleoapă. Un gest, o privire sunt de ajuns. Am văzut filmul acela al lui Ettore Scola, Balul, era atâta bogăție de sensuri concentrată acolo, încât nu resimțeai absența dialogurilor. Sigur, există modalități și modalități de-a face cinema. Limbajul cinematografic nu exclude cuvântul. Dar o replica concisă și o tăcere bine jucată vor da totdeauna rezultatul cel mai fericit.
 
     Ce face un actor de film când nu face film?
     Vede film!... Fiind el neapărat și actor de teatru, nu se poate plânge de lipsă de activitate. Joci la teatru, faci deplasări. Uiți de film.
 
     Chiar așa?
     Mie de la premiul ACIN mi se trage totul. L-am luat, de acum gata. Ce-mi mai trebuie? — spun probabil unii, alții... Mai greu e când nu repeți nici la teatru. Aveam o colegă care când era întrebată când îi convine să se fixeze repetițiile spunea că-i e indiferent, că ea la teatru se simte ca acasă, acolo e fericită. Am ajuns și eu la vorba ei. Sunt mulțumită când dimineața la 8 merg la radio, la 10 am repetiție, după-masă și seara, spectacol. Dar nu se întâmplă mereu așa. Atunci, cea mai, câștigată e fata mea. Ea profita de timpul meu liber. De altfel e și foarte mândră de mama ei. Facem lecțiile la istorie, la geometrie. Mai gătesc, mai citesc... Pe mine mă salvează și partea mea ardelenească. Nu sunt neapărat optimistă, dar sunt îndârjită. Vreau să mă bucur de viață. Trebuie să știi să te bucuri de fiecare clipă. De când era mică, o luam pe Ioana-Maria în Cișmigiu și-i spuneam: bucură-te de soare, bucură-te de ploaie, bucură-te de cer senin, bucură-te de firul ierbii, bucură-te! Altfel te acrești, și-i amărăști și pe cei din jur. Viața trebuie luată așa cum e. Și, după puterile tale, să încerci să o faci măi bună. Deunăzi, în piață, o țărancă m-a strigat: „Doamna Dorina, veniți să vă dau salată că mult mi-ați plăcut în „Baltagul”! Ce satisfacție mai mare poți avea când te oprește un trecător să-ți mulțumească pentru un rol, pentru o seară pe care i-ai oferit-o fără să-l cunoști, dar simțindu-l mereu alături de tine?
 
     A propos, mai zilele trecute era să nu vă recunosc în chip de Cucuveaua chioară în dramatizarea „Misterele Parisului”: o bătrână diformă, încovoiată, cu un mers șleampăt, rea, vulgară, murdară. Nu era de închipuit că în urmă cu câteva săptămâni, pe micul ecran, Vitoria Lipan avusese aceeași interpretă, o interpretă ideală pentru eroina sadoveniană, dar căreia montarea nu i-a valorificat — zic eu — cum ar fi fost de așteptat, încărcătura emoțională.
     Da, credeți? Nu știu ce să vă spun, dar perioada cât am lucrat la „Baltagul”, gândit de Anca Ovanez ca piesa de teatru tv, a fost pentru mine fericită și extrem de bogată. Oamenii cu care am lucrat, echipa toată a fost minunata, iar cei pe care i-am cunoscut acolo, în Moldova, deosebiți. Cât despre eroina lui Eugene Sue, Cucuveaua, am dorit acest personaj deși fusesem distribuită în alt rol — pentru că era tentant din punct de vedere actoricesc — o șarjă grotescă, ceva nou pentru mine.
 
     Nu de mult v-am întâlnit la Teatrul de Comedie, la premiera spectacolului cu piesa lui Mazilu, „Acești nebuni fățarnici”, pusă în scenă de tânărul Nicolae Caranfil, o mai veche cunoștință a dumneavoastră. „Frumos e în septembrie la Veneția”, nu?... Dar nu despre spectacol vreau să vă întreb, ci despre o actriță. Ce părere aveți de Gabriela Popescu?
     E frumoasă. Foarte frumoasă. Plină de temperament și foarte în rol.
 
     Știți că vă seamănă teribil? Cel puțin așa mi se pare mie!
     Mi s-a mai spus, dar eu nu-mi dau seama!
 
     Ce film grozav s-ar putea face, două surori care pe cât se aseamănă fizic, pe atât sunt de diferite ca fire, etc. etc. Uite că m-am molipsit și eu de... „damen vals”! Da' chiar! Ce-ați zice de o comedie în care toată lumea râde, cântă și dansează?
     Și eu m-am gândit. Mi-ar place. Simt că aș fi în stare. M-aș descurca eu, nu-ți trebuie neapărat voce într-o comedie muzicală dacă partitura comică e bine scrisă.
 
     V-ar tenta să predați „arta actorului” la institut? La așa ceva v-ați gândit? Spuneați, odată, că ați fi vrut să vă faceți profesoară.
     Da, aveam o profesoară foarte bună de română, de gramatică în special. Mai era și inconștiența. Nu cred că știu să explic, să forez în profunzimea lucrurilor, să mă fac înțeleasă. Deși, poate, mai târziu. Ce să spun, aș continua, probabil, să învăț împreună cu studenții. Sunt o actriță, mai degrabă de senzații, decât de analiză. Rolurile nu știu, n-aș putea să explic cum le fac. Senzațiile vin una după alta. Se așază ca niște cărămizi. S-ar putea ca cei din afara să aibă o imagine falsă despre meseria noastră. Foarte greu să sfătuiești pe cineva să urmeze calea asta. E foarte riscant. Mulți sunt cei care fac meseria, puțini cei ce izbândesc. Cea mai necesară cred că e puterea de îndurare. Să știi să-ți rozi zăbala când nu ți se dă să joci ce ai vrea, cât ai putea. Să nu încetezi să fii generos cu tine însuți și cu ceilalți. Să încerci să nu-ți invidiezi colegii. Să-ți aștepți încrezător momentul. Nebunia — poate chiar partea bună a lucrurilor — este că noi ne credem fiecare foarte talentați, foarte înzestrați. Dacă, însă, reușești să te obiectivezi cât de cât. Daca izbutești să înțelegi. Nu mai ești nefericit în profesia asta de artist există eșalonul întâi și apoi restul trupet. Eu nici acum nu știu daca pot visa că fac parte din primul eșalon. Trebuie să ai putere să suporți și insuccesele, dar aduni forțele și pentru încercări viitoare. La fiecare rol eu pornesc cu frica, cu grijă. Poate că asta mă și ține pe linia de plutire. De asta-mi și place teatrul mai mult decât filmul. Spectacolul nu-i un lucru căruia, o data cu premiera, i-ai pus punct. Oricând poți interveni cu mici nuanțe care să-l îmbogățească rolul. Altfel cum aș fi putut juca, de 580 de ori, în doar trei stagiuni, „Arta conversației”? Ce ne mai salvează este publicul. În fiecare seara alți spectatori, alte reacții. Și publicul e dornic să sufere, să palpite alături de eroi, dar vrea și ca totul să se termine cu bine. Nevoia de melodrama e reală. În fond, există două feluri de a face artă: atunci când vrei să arăți viața așa cum e și atunci când vrei să o prezinți așa cum ar trebui să fie. Scopurile sunt convergente: îndreptarea lucrurilor, dorința de a-I face pe om să tindă spre frumos, spre mai bine. Să tinda, să aspire, și stă în putința noastră să reușim acest lucru. Actoria e o profesie „de azi”, pentru ca după noi prea puțin rămâne: nicio pânză, nicio poezie, nicio pagină scrisă. Poate, o vreme, câțiva metri de celuloid, dar actorul trebuie să lucreze azi, să spună ce are de zis semenilor săi azi. Măcar câte ceva...
(Cinema nr. 11, noiembrie 1986)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: actorii nostri, angela merge mai departe film, dorina lazar, irina coroiu

Opinii: