Un locotenent-colonel de Securitate năpustindu-se asupra bagajelor unei femei cu copilul lângă ea, răvă-şind, rupând, aruncând lucruri sub ochii călătorilor din aeroportul Băneasa - ales pentru că refacerea decorului şi atmosferei din anii '80 pe Otopeni ar fi fost prea dificilă, deşi atunci nu mai plecau curse Bucureşti-Paris de pe Băneasa.
Scena aceasta mi-a blocat orice suspendare a incredulităţii faţă de
Q.E.D., filmul lui
Andrei Gruszniczki. Niciodată un ofiţer de Securitate, cu atât mai puţin unul superior, nu s-ar fi expus public, deconspirându-şi meseria, decât dacă şi-ar fi pierdut minţile - ceea ce nu era cazul personajului interpretat în cheie cerebrală, calculată, de Florin Piersic Jr. Pentru intervenţii în public erau folosiţi miliţieni sau securişti inferiori sub acoperire.
Q.E.D. a fost gândit ca un nou episod din serialul cinematografic al Amintirilor din comunisto-securism. Un film, deci, despre trecut. Viaţa însă a făcut să trăim acum o toamnă cu denunţători, politicieni şi jurnalisti acoperiţi. Umbra Securităţii a pătruns din nou în creierele românilor. În al subsemnatului nu, deoarece nu a plecat niciodată de acolo.
În plus, înainte de '89, mă aflam într-o poziţie foarte asemănătoare cu a eroilor din
Q.E.D.: eram analist-programator într-un centru de prelucrare de semnale. Mă ocupam chiar cu transformate Fourier digitale! Şi am avut şi nişte conversaţii memorabile, atât cu acoperiţi, cât şi cu descoperiţi ai onorabilei instituţii Ochii şi Urechile Poporului. Prin urmare, existau toate premisele să fiu atins, mişcat, emoţionat de film. Căci, înainte de orice act critic, mă voi încăpăţâna să cred că un film trebuie să mă mişte ca să conteze.
Mulţimea mişcărilor mele sufleteşti a fost vidă. Cauza cred că se află chiar în titlu. Quod erat demon-strandum, formula în expresie latină cu care matematicienii Greciei Antice îşi încheiau raţionamentele, înseamnă că exact ce se cere în problemă a fost demonstrat, fără rest sau ambiguităţi. Or, asta este şi
Q.E.D. - o demonstraţie. Tot ce vedem şi auzim e pus pe ecran ca să ne conducă la concluzia finală. Fiecare secvenţă decurge din precedenta pe bază de inferenţe logice. Singurul lucru care lipseşte din această demonstraţie, ca, de altfel, din orice demonstraţie de pe lumea asta, este viaţa. Faptul că ceva e demonstrat nu înseamnă cu necesitate că există şi, cu atât mai puţin, că este viu.
Dacă România rămânea comunistă după 1989, cum s-a întâmplat cu Serbia vecină,
Q.E.D. ar fi putut fi un film despre „Obsedantul deceniu" '80 făcut în anii 2000, tot aşa cum în anii '70 se făceau filme despre “Obsedantul deceniu" '45-55. Odată la 15-20 de ani, Partidul aruncă populaţiei o bucată de istorie în care . că „s-au făcut şi greşeli".
Cinematografic vorbind, pot să spun, ca despre o demonstraţie, că
Q.E.D., de la producţia lui Velvet Moraru, imaginea alb-negru a lui Vivi Drăgan Vasile, decorurile lui Cristian Niculescu, scenariu şi dialoguri, până la interpretările lui Sorin Leoveanu, Virgil Ogășanu , Florin Piersic Jr., Dorian Boguţă, Ofelia Popii – este correct.
Istoric însă filmul tinde să acrediteze un fals, acela al preocupărilor de roman de spionaj ale Securităţii. Are și precedente în linia asta, hăt în 1957,
Vultur 101, în care se doreşte scoaterea din ţară de către spioni și trădători băştinaşi, între care şi intelectuala Laura (strămoașa calculatoristei interpretate de Ofelia Popii), a secretelor tehnico-militare produse de inteligenţa românească în acţiune. Subiectul acesta apare apoi în mai toate filmele cu securişti din perioada comunistă,
Pisica de mare,
Simpaticul domn R,
Aventuri la Marea Neagră,
Șapte zile,
Agentul straniu etc. Şi acolo, ca şi în
Q.E.D., procedeele Securităţii sunt sofisticate în raporturile cu intelectualii, se construiesc plase complicate în care să cadă manuscrisul minune a matematicii și tehnicii.
În realitate însă, tovarășul cercetător Pârvu Sorin "butonat" cu TO (tehnică operativă de înregistrare) și apoi interogat la sânge, şantajat, ameninţat, terorizat psihic ca să scoaţă „docomentul", nu stătea nimeni, mai ales în nervoşii ani '80, să-I aplice metode le lui John le Carre sau Frederick Forsyth.
Văd că în receptările critice ale tinerilor care n-au trăit acei ani,
Q.E.D. e lăudat pentru faptul că „nu demonizează Securitatea". Păi, nici nu trebuia demonizată, pentru că era Diavolul în persoană - cam ca generalul interpretat de George Alexandru, cel mai apropiat de realitatea pe care subsemnatul se întâmplă să o fi trăit.
Marele merit al filrnului mi se pare altul: vorbeşte despre compliciatea simplilor cetăţeni ai României cu Securitatea. Despre faptul că securiştii nu erau nişte extratereștri coborâţi cu hârzobul din cer, erau români aflați într-o ţesătură de relaţii cu alţi români. Despre Xulescu îţi spunea că ştie el un colonel care îi face rost de medicamente pentru soacră-sa.
Aici, în această complicitate populară a victimelor cu călăii stă și explicaţia pentru ce se vede şi s-a auzit în vânzoleala electorală din anul de graţie 2014.
