Ambiţia documentarului
Tot mai numeroase în ansamblul preocupărilor actuale ale studioului «Alexandru Sahia», filmele utilitare îşi depăşesc pe zi ce trece condiţia iniţială a unor simple prestaţii «de servici»; precumpănitoare cantitativ, ele se angajează cu consecvenţă în bătălia pentru «o nouă calitate», sporindu-şi continuu aria de acţiune formativă şi educativă, diversificându-şi perseverent mijloacele specifice de exprimare. Nu în puţine din «comenzile» executate în ultima vreme, descifrăm astfel cu bucurie, tonuri şi nuanţe de o nebănuită vitalitate, descoperim incursiuni curajoase în oceanul realului, neîntâlnite la tot pasul nici chiar în domenii mai pretenţioase ale nonficţiunii.
Să fie acesta — ne întrebăm, urmărind câteva secvenţe de o autenticitate de-a dreptul cutremurătoare, din
Fumaţi?! de
Mircea Săucan — doar un documentar de propagandă antitabagică, realizat la cererea Ministerului Sănătătii? Să folosească oare eforturile supraomeneşti surprinse plenar în
Captarea sondei în erupţie liberă aprinsă, numai instruirii specialiştilor în stingerea incendiilor de mari proporţii? Dar acerbele notaţii critice din
Platforma electronică să-i intereseze exclusiv pe cei vizaţi ori implicaţi? Şi asemenea exemple de scurtmetraje cu o încărcătură ideatică ridicată, doldora de «unităti de frumusete» (desigur, frumusete «utilă»), în primul ar putea continua. Înainte de a vedea dacă spaţiul acordat rubricii ne va permite popasul şi asupra altor pelicule, trebuie să mai adăugăm însa câteva precizări referitoare la titlurile deja menţionate.
După o atât de lungă absenţă, Mircea Săucan revine în arenă cu
Fumaţi?!, film obsedant şi tulburător, de natură a se păstra îndelung în memoria privitorilor. Sprijinit cu credinţă de operatorii Tiberiu Lazăr şi Emil Nastovici, regizorul strecoară cu o nedesminţită măiestrie ardente fărâme de umanitate, picură în dozaje rafinate stropii fierbinţi ai unei adânci înţelegeri faţă de suferinţele semenilor. Fumător sau nu, spectatorul nu se va putea desprinde uşor din răscolitoarea ambianţă audio-vizuală a unui final cu rezonanţe simbolice, nu va putea uita multă vreme acele sonuri şuierate parcă, de fiinţe răvăşite de o neiertătoare maladie, pentru care rostirea versurilor eminesciene înseamnă mai cu seamă speranţă, o imensă speranţă...
Energic şi palpitant, aidoma unui film de aventuri, se dovedeşte
Captarea sondei în erupţie liberă aprinsă, realizat de o echipă alcătuită din
David Reu şi Adrian Istrătescu (regie), Tiberiu Lazăr şi Eugen Lupu (imagine). Neşovăielnici în receptarea imediată a evenimentului insolit, cineaştii se implică în sforţările concentrate întru domolirea pârjolului dezlănţuit din adâncuri, «captând» pe peliculă momentele impresionante ale unor acţiuni de intervenţie efectuate în locuri unde dogoarea nu permite decât accesul fugar al lentilelor teleobiectivului.
În
Platforma electronică, semnat de regizorul
Alexandru Gaşpar împreună cu operatorul
Romeo Chiriac, temeinică analiză a activităţii economice dintr-o importantă zonă industrială a Capitalei, «unitatea de frumuseţe» este dată cu precădere de mini-anchetele înfăptuite prin filmări de tip ciné-vérité, procedeu de verificată audienţă şi eficacitate cândva, devenit însă, în vremurile mai apropiate, nu se ştie bine de ce, un soi de «rara-avis» al întregului câmp documentaristic.
Fără a apela la asemenea incitante soluţii cinematografice, nesolicitate de altfel nicidecum de subiect, regizorul
Eugen Gheorghiu şi operatorul Eugen Lupu ne propun, la rândul lor, în
Roadele ştiinţei în Sahara olteană o incursiune într-un ţinut de vis; acolo unde odinioară nu se afla altceva decât «nisip, nisip, nisip», graţie metodelor moderne de irigare şi mecanizare iniţiate de cercetători, se întinde acum, cât vezi cu ochii, verdele crud al viilor şi livezilor de pomi fructiferi.
Pline de virtuţi, «utilitarele» nu reuşesc să se elibereze pe de-a-ntregul din chingile servituţilor, nu pot ocoli întotdeauna capcanele dificultoase ale comentariilor, nici didacticismul adeseori atât de greoi al schemelor explicative. Sunt minusuri inevitabile (câteodată), care întunecă pe alocuri meritele tot mai evidente ale scurtmetrajelor apartinând acestei vaste categorii, scurtmetraje ce s-ar cuveni să fie propulsate cu ceva mai multă insistenţă pe ecranele cinematografelor.