În seara dinaintea plecării la Festivalul internaţional al filmului scurtmetraj de la Cracovia revăzusem
Energetica lui
Gopo şi duceam cu mine imaginile ironiei - nu totdeauna tandre - la adresa forţei poruncitoare a femeii moderne, întruchipată, de un personaj cu alura felliniană, ce pustia totul în jur. Ca într-un joc al contrariilor (dar cât de precis ştie cineastul nostru să întreţină acest joc!) pe ecranul prestigioasei competiţii cracoviene aveam să descoperim, prin filmul
Tu, un Gopo aflat la ceasul tandreţei şi al suavelor inspiraţii. Nici urmă din „energica" cea posesivă şi distrându-se pe seama bieţilor muritori ai unui secol ultratehnicizat, în aceste linii unduitoare din
Tu, pe care un duh bun le îndemna, parcă, să întruchipeze, la nesfârşit, chipul femeii. Al femeii dintotdeauna, plăsmuire miraculoasă, frumuseţe poate amăgitoare, dar care ca în ştiutul vers arghezian, merită strigătul încrederii: „este". Precum un Rilke, care îndemna poeţii „să pună la treabă cuvintele umile, de toată ziua”, artistul animă netrebuincioase resturi de materie, din aglomerarea sau împrăştierea cărora este imaginată naşterea unei lumi a frumosului. Acele firicele negre ce nu cunosc, în viaţa lor, atâta câtă au, decât iegea haosuiui, a dezordinii, acceptă, la vrerea unei mâini ştiutoare, să se supună într-o grafică animată fascinant, cu mişcări tălăzuitoare, cărora muzica lui Wagner le sporeşte tensiunea. Timp de şase minute — probabil nici mai mult, nici mai puţin decât îi trebuie unui bun film de animaţie să te cucerească — am călătorit într-un capăt de planetă ce nu ştie altă lege decât pe cea a perfecţiunii.
În spiritul amator de năstruşnicii şi lecturi meşteşugit sucite al lui lon Popescu Gopo, nici nu se putea ca această mică plecăciune adusă femeii să fie încununată cu un alt premiu decât cu unul numit ,,Dragonul de argint" (mai exact ar fi „Balaurul de argint") cum s-a întâmplat la începutul acestei veri, la Cracovia.