35 de ani de la insurecţia armată antifascistă şi antiimperialistă
Formula pe care ne-o propune
Malvina Urşianu la acest film — iată devenit clasic şi reprogramat la Cinematecă —
Serata e un spaţiu concentrat dramatic ce devine timp. Timp activ, timp istoric: pregătirea unui moment al insurecţiei la adăpostul seratei din casa unui proftesor de provincie, aşteptarea devenind în acest caz acţiune hotărâtoare pentru viaţa unui întreg popor. Epicul e redus la o minuţioasă prospecţie de caractere, acumulare de tensiuni individuale, rezultate din energii irosite ca cea a profesorului sau a fetei lui, Alexandra, — cea mai interesantă relaţie din film — ori din disimulări, uneori foarte dificile pentru că miza interioară e foarte mare, cum este cazul asistentului Cristea ori al domnişoarei doctor. Importante sunt în acest film răsturnările, surprizele de caracter, falsele date biografice alcătuind dosarul lui Cristea — erou pozitiv într-o versiune subtilă şi inedită, nuanţată de
George Motoi. Aş spune chiar că formula filmului e oarecum apropiată
policier-ului psihologic — cu tot caracterul spectaculos al unor scene exterioare cum ar fi bombardamentul sau plasticul lamento-wagnerian al cântăreţei germane, omorârea lui Cristea şi surpriza finală: adevărata identitate a eroului comunist. Formula e a filmului poliţist, nu şi tonul. Tonul e riguros analitic, surprizele de caracter nu sunt atât lovituri de teatru cât dezvăluiri revelatorii pentru o situaţie istorică dată: ilegalitatea în care trebuie să acţioneze, cu maximum de prudenţă şi inteligenţă, insurgenţii. Autoarea ne surprinde, dar mizând pe o logică strictă a realităţii umane şi nu a necesităţii formale: ea sugerează posibile conflicte (căsătoria pe care ar face-o, la prima vedere din interes, Cristea, sau din oboseală Alexandra), dar ne răstoarnă cu energie presupunerile iniţiale. Interesul lui Cristea se dovedeşte sincer uman pentru fata profesorului, în timp ce la Alexandra suspiciunea maschează un sentiment ce nu va mai apuca să se mărturisească. Sugestiile sunt delicate dar precise, ca şi în relaţia dintre tată şi fiică, strălucit susţinută de doi actori cu o mare forţă dramatică.
György Kovács vibrează cu elegantă detaşare la eşecul uman al personajului — ghepard Invins, nu atât de conjunctura istorică cât de constiinţa propriei inutilităţi.
Silvia Popovici condensează cu o mare graţie interioară îngheţul treptat al personajului. Diagnozele sunt exacte şi dure: abulia Alexandrei gravitând în jurul unei clepsidre-metaforă, însingurarea omului de acţiune revoluţionară care e «cinicul» Cristea obligat permanent la disimulare, euforia erotică a contesei sau cea disperată a fetei în rochie de bal. Regizoarea şi operatorul —
Nicolae Girardi — folosesc cu rafinament culoarea, descifrând prin ea complicaţiile interioare: valoarea spectrală din portretul fragilei Alexandra, cafeniul crepuscular al profesorului bolnav, neliniştitoarele degradeuri gri-verzui din halucinaţia wagneriană a cântăreţei. Un film dens, profesional, dar rece. Subtil şi exact rece. Arta poate înregistra istoria şi astfel. Cu rigoarea şi precizia omului de ştiinţă.