„Serata” – cronică de film

35 de ani de la insurecţia armată antifascistă şi antiimperialistă
     Formula pe care ne-o pro­pune Malvina Urşianu la a­cest film — iată devenit cla­sic şi reprogramat la Cinematecă — Serata e un spa­ţiu concentrat dramatic ce devine timp. Timp activ, timp istoric: pregătirea unui moment al insurecţiei la adăpostul seratei din casa unui proftesor de provincie, aşteptarea devenind în acest caz acţiune hotărâtoare pentru viaţa unui întreg popor. Epicul e redus la o minuţioasă prospecţie de caractere, acumu­lare de tensiuni individuale, rezultate din energii irosite ca cea a profesorului sau a fetei lui, Alexandra, — cea mai interesantă relaţie din film — ori din disimulări, uneori foarte dificile pentru că miza interioară e foarte mare, cum este cazul asistentului Cristea ori al domnişoarei doctor. Impor­tante sunt în acest film răsturnările, surpri­zele de caracter, falsele date biografice alcătuind dosarul lui Cristea — erou pozi­tiv într-o versiune subtilă şi inedită, nuan­ţată de George Motoi. Aş spune chiar că formula filmului e oarecum apropiată poli­cier-ului psihologic — cu tot caracterul spectaculos al unor scene exterioare cum ar fi bombardamentul sau plasticul lamento­-wagnerian al cântăreţei germane, omorârea lui Cristea şi surpriza finală: adevărata identitate a eroului comunist. Formula e a filmului poliţist, nu şi tonul. Tonul e rigu­ros analitic, surprizele de caracter nu sunt atât lovituri de teatru cât dezvăluiri revelatorii pentru o situaţie istorică dată: ilegalitatea în care trebuie să acţioneze, cu maximum de prudenţă şi inteligenţă, insur­genţii. Autoarea ne surprinde, dar mizând pe o logică strictă a realităţii umane şi nu a necesităţii formale: ea sugerează posibile conflicte (căsătoria pe care ar face-o, la prima vedere din interes, Cristea, sau din oboseală Alexandra), dar ne răstoarnă cu energie presupunerile iniţiale. Interesul lui Cristea se dovedeşte sincer uman pentru fata profesorului, în timp ce la Alexandra suspiciunea maschează un sentiment ce nu va mai apuca să se mărturisească. Su­gestiile sunt delicate dar precise, ca şi în relaţia dintre tată şi fiică, strălucit susţinută de doi actori cu o mare forţă dramatică. György Kovács vibrează cu elegantă deta­şare la eşecul uman al personajului — ghepard Invins, nu atât de conjunctura is­torică cât de constiinţa propriei inutilităţi. Silvia Popovici condensează cu o mare graţie interioară îngheţul treptat al perso­najului. Diagnozele sunt exacte şi dure: abulia Alexandrei gravitând în jurul unei clepsidre-metaforă, însingurarea omului de acţiune revoluţionară care e «cinicul» Cris­tea obligat permanent la disimulare, eufo­ria erotică a contesei sau cea disperată a fetei în rochie de bal. Regizoarea şi opera­torul — Nicolae Girardi — folosesc cu rafi­nament culoarea, descifrând prin ea com­plicaţiile interioare: valoarea spectrală din portretul fragilei Alexandra, cafeniul cre­puscular al profesorului bolnav, nelinişti­toarele degradeuri gri-verzui din halucina­ţia wagneriană a cântăreţei. Un film dens, profesional, dar rece. Subtil şi exact rece. Arta poate înregistra istoria şi astfel. Cu rigoarea şi precizia omului de ştiinţă.