​„Salutări de la Agigea” – cronică de film

     Serbare școlară. Figuri de elevi. Mai pre­mianți, mai nepremianți. 18 ani. Urmează o vacanță — prima! — la munca. Pe Șantierul național al tineretului Canalul Dunăre - Marea Neagră. În seara când se pregătesc bagajele, la televizor se dă ...Răsună valea! Evident, nu întâmplător citează regizorul Cornel Diaconu tocmai din Răsună valea, „primul lungmetraj al cinematografiei românești de stat”, produs în 1949... „Frumoșii brigadieri” ai marilor șantiere... „Bum-bești-Li-ve-zeni”... Agnita-Bo­torca... Pe lângă dozele de duioșie, de simpa­tie, de ironie, de auto-ironie, citatul semnali­zează și o rădăcină, și o filiație, plasând — declarat —  noul titlu în arborele genealogic — deocamdată nu prea ramificat — al filmu­lui nostru „cu și despre șantier”. Șantierul vieții și șantierul limbajului cinematografic — în filmul de atunci și în filmul de acum — iată un subiect generos pentru cinematografia comparată. Doar un detaliu semnificativ: re­gizorul de acum, Cornel Diaconu, ca și regi­zorul de atunci, Paul Călinescu, are la bază o solidă experiență de documentarist — de aici abilitatea cu care a reușit să exploateze, să accentueze și să fructifice cinematografic va­lențele publicistice și „televizistice” ale scenariului (scris de Aristide Butunoiu și Mihai Tatulici). Ca urmare nu povestea (de pildă, povestea premiantului pe care o mamă retro­gradă nu vrea să-I lase pe șantier pentru că, zice ea, „am avut destui eroi în familie, nu-i nevoie să mai fie încă unul”) nu povestea și nu poveștile interesează în primul rând, ci at­mosfera. Atmosfera locului: trepidația marelui șantier. Atmosfera vârstei: tinerețe, jovialitate sufletism, candoare — portret de grup. Așa se face că, pe mari porțiuni, nu e ușor de precizat dacă avem de-a face cu inserția do­cumentarului în ficțiune sau invers. Bine gă­sit — pretextul filmului în film (filmul secund, un film de cineclub, e montat în filmul prim sub forma de amintiri cinematografice din va­canță). Bine găsit și bine venit, pentru că jus­tifică nu numai numeroasele fragmente de in­terviuri (de la un șantierist în prag de pensie până la o fetiță cu mama „excavatoare și tata excavator”), dar justifică și timbrul întregului film — un timbru de comedie lirică (în paran­teză fie presupus, scenaristul ideal al lui Cor­nel Diaconu ar fi fost Mihail Sebastian?); un ton euforic — decrispat — nostalgic — umo­ristic, tonul unor elevi care își aduc aminte „cea mai frumoasă vacanță” din viața lor, va­canța în care „și-au legat viața de un lucru durabil”; or, în amintire, contururile au voie să-și piardă din consistență, să devină di­fuze... A-i reproșa filmului un anumit surplus de fotogenie, a-i semnala atenuarea asperită­ților, înseamnă a-I lua drept altceva decât și-a propus să fie. Chiar și titlul precizează Salutări de la Agigea! Oricât farmec ar avea, o carte poștală ilustrată va fi întotdeauna altceva decât o radiografie.
     Cu talent și cu sigur simț al armoniei, regi­zorul știe ce să ceară și ce să obțină, în spe­cial de la trei principale „compartimente”: imaginea, montajul, distribuția.
     Imaginea (Alexandru Groza) — un aparat de filmat viu, agil, înghițind cu nesaț aerul șantierului: mașini de mare tonaj, mașini Raba, mașini Belaz, excavatoare, bolovani, noroi, munți de pietriș, cortine de praf — aparentul „haos" din care s-a-ntrupat Magis­trala albastră — filmată înaripat, (din elicop­ter) într-un cadru la vederea căruia un perso­naj exclamă pe bună dreptate: „Fantastic! De sus se vede extraordinar!”... Imaginea are densitate, căldură, e gândită cu inventivitate și cu mare poftă de cinema.
     Montajul (Adina Petrescu) dimensionează, interferează, alternează, contrapunctează cu inteligență segmentele dramaturgice, reușind performanța de a transforma caleidoscopul de impulsuri într-o senzație de învăluitoare fluență.
     Distribuția cucerește prin autenticitate. Autenticitatea șoferului Aștefanei zis de coleg,
     „Ștefan cel mare" (Șerban Ionescu); autenticitatea premiantului în lupta cu tutela maternă (Nicolae Caranfil — proaspătul absolvent de regie film laureatul recentei ediții a Festivalului de la Costinești pentru cel mai bun film IATC); autenticitatea liceenei îndră­gostite (Irinel Panduru — elevă la liceul „Di­mitrie Cantemir"), autenticitatea dandy-ului „apres la lettre” (Cristian Șofron), autenticita­tea profesorului cumsecade (Ștefan Velni­ciuc), autenticitatea comandantului de șan­tier (Dan Nanoveanu), autenticitatea timidului care încurcă vorba cu fapta (Dan Puric)... au­tenticitatea altor actori profesioniști și nepro­fesioniști care animă cu vigoare schițele de portret ale scenariului (Magda Catone, lon Cujar, Maria Dumitrache-Caraman, Cerasela Stan, Manuela Ciucur, Florentin Dușe, Doina Deleanu, lonel Mihăilescu, Dan Berlogea, Cristian Rotaru, Atanase Lascu, lonel Frățilă și alții). Pulsul filmului: muzica lui Andrei Tă­năsescu, excepțională în simplitatea ei vie și atașantă.
     Un film care, cu grație, își ține în mână pu­blicul (vezi reacția de simpatie a amfiteatrului de la Costinești)
     Un prim cine-pas pe marginea unui subiect care își așteaptă în continuare cineaștii, aș­teaptă „rezolvarea calculului” sugerat chiar de o replică din film: „în câți kilometri de peli­culă încap atâția kilometri de Canal”...?