​„Pentru mine viaţa înseamnă muncă. Multă muncă.”

Deci, stimate Ştefan Iordache, să recapitulăm: aţi debutat în 1963 în Străinul, a urmat în 1964 Gaudeamu igitur...
Nu. In 1964 a fost Calea Victoriei. Apoi Gaudeamus igitur. Pe urmă, Un film cu o fată ferme­cătoare în 1966, apoi Proprietarii în 1972- 1973, mi se pare...

Şi acum, Foc în iarbă. şase cu totul. Nu sunt prea multe.
Nu mi se par puţine. Sunt numai prost grupate. Şi de altfel nici nu văd ce aş mai fi avut de făcut. N-am fost foarte solicitat pentru film. Dar şi dacă aş fi fost probabil tot nu puteam primi. Am jucat foarte mult în teatru. lubesc mai mult teatrul.

Poate că v-aţi fi făcut timp şi pen­tru film. Şi alţii şi-au făcut.
Depinde. De scenariu, de film, de re­gizor.

Nu de rol?
Şi de rol, dar nu în primul rând. În pri­mul rând, de scenariu. Pentru că important e să joci într-un film bun, nu să faci un rol bun. Dar, de fapt, eu am prea puţină experienţă în cinematografie ca să pot discuta despre filme. V-am şi spus, iubesc mai mult teatrul. Şi el pe mine.

Mi se pare ciudat, pentru că dum­neavoastră sunteţi unul dintre actorii noştri care par făcuţi anume pentru film.
Dar crezul meu despre arta actorului este mai aproape de teatru decât de film. Şi în afară de asta, gândiţi-vă că până acum câţiva ani nimeni nu putea compara reall­zările teatrului românesc cu cele ale cinematografiei române.

Într-un fel vă înţeleg. Când scena îţi oferă şansa să joci «Hamlet»...
Mircea Daneliuc a făcut un film foarte bun după un scenariu care era departe de a avea calitatea pieselor lui Shakespeare: Cursa. Ceea ce cred eu că lipseşte filmului românesc este şcoala, tradiţia teatrului românesc. Ele se formează folosind toate valorile, mai ales pe cele mai importante.

Cu voia dumneavoastră m-aş în­toarce la imaginea actorului Ştefan lordache, la ideea care nu este numai a mea că aveţi toate datele unui exce­lent actor de film. De altfel, chiar debu­tul dumneavoastră era mai mult decât promiţător, era extraordinar şi anunţa un veritabil actor de film, în ciuda iu­birii pe care o purtaţi teatrului.
În general, la debut, majoritatea acto­rilor sunt foarte buni. Este poate şi noutatea figurii, şi lipsa termenilor de comparaţie, oricum nu e greu să debutezi bine. Greul începe după aceea. lar «după aceea» eu am jucat în Calea Victoriei aproape ace­laşi rol: un tânăr uşor contestatar, uşor ne­înţeles... Chiar şi în Un film cu o fată fermecătoare, tot pe acolo eram. Am intrat de la bun început pe calea sigură de a «termina» un actor ca actor. E adevărat, pe calea asta unii rezistă, alţii se mulţu­mesc cu atâţ, alţii se complac...

Nu v-aţi dat seama?
Ba da. Şi să nu credeţi că alţii nu şi-au dat şi ei seama. Dar la început e foarte greu să zici nu. La început vrei să joci cu orice preţ. Abia apoi te dezmeticeşti şi uneori e puţin prea târziu: eşti gata fixat într-un tip anume, porţi o etichetă pe viaţă.

Ştefan lordache, de ce spuneaţi că crezul dumneavoastră despre arta ac­torului este mai aproape de teatru decât de film? Există un crez al actorului de teatru şi altul al actorului de film?
Ceea ce crede un actor despre arta sa ar trebui să fie valabil şi pentru teatru şi pentru film. Dar nu este. Dacă am să vă spun, o să vedeţi că nu se potriveşte: cred că meseria asta se face cu sfinţenie şi cu linişte şi cu multă transpiratie. Cred că este mult prea importantă şi mult prea grea pen­tru ca să poată fi făcută în orice condiţii şi de către oricine. Când te apuci de un rol, o faci cu gândul să iasă foarte bine, nu neapărat o capodoperă, dar foarte bine, să nu semene cu nimic din ce s-a făcut şi din ce-ai mai făcut, dacă e cu putinţă. Fireşte, ăsta este idealul. Oricum, este o muncă în ciuda unor păreri, în ciuda fap­tului că ea nu produce, să zicem, covrigi. Este o munca.

Şi talentul?
Toţi avem talent, dacă facem meseria asta. Aşa ar trebui... Unii au scânteie, alţii nu, asta e tot.

Am înţeles de ce crezul dumnea­voastră este mai aproape de scenă decât de ecran. Şi totuşi, iertaţi-mi insistenţa, dar eu trebuie să ţin cu filmul, totuşi nu vă atrage, nu vă tentează chiar deloc filmul, cu toate greutăţile lui?
Cum să nu mă tenteze? Mă tentează când e vorba de un scenariu bun, de un regizor bun, de un rol bun! Vorbiţi ca şi cum toate astea ar da năvală peste mine şi eu m-aş feri! Poate că nu e încă nevoie de mine. Poate mai târziu... Ce vreţi, nu sunt un om agreabil. Nu sunt un tip simpatic. Nu ştiu să spun bancuri. Nu sunt o fire veselă. Sunt optimist, dar nu pot râde în orice clipă. Într-un cuvânt, nu e plăcut de lucrat cu mine.

N-o să-mi spuneţi că asta contează!
Ba am să vă spun! Între doi actori buni, unul simpatic şi altul antipatic, orice regi­zor îl alege pe cel simpatic. Şi eu aş face la fel.

Spuneţi-mi, Ştefan lordache, dac-aş fi venit fără nici o întrebare, dacă aş fi încercat cu dumneavoastră o discuţie liberă, ce mi-aţi fi spus? Orice om are ceva de spus, nu?
Nu v-aş fi spus nimic. N-am nimic de spus.

N-aveţi, sau nu vreţi?
Mai exact, nu vreau. Mă simt stânjenit când se bagă cineva în credinţele mele. Meseria asta a noastră are un mister, are o taină şi e bine să rămână aşa...

Ea rămâne oricum o taină oricât de mult am vorbi despre ea... Dar parcă spuneaţi mai înainte ceva de luptă, nu mai ştiu în legătură cu ce, dar aţi spus ceva de luptă, nu? De ce râdeţi, am în­ţeles eu greşit?
Nu. Vorbeam de lupta cu meseria. Dar n-o luaţi în sens războinic, nu? Este de fapt lupta cu mine însumi. Lupta cu «rolul». Crezi că e gata, că l-ai făcut, vezi că nu e gata, descoperi nuanţe în fiecare zi, altele nu-ţi mai plac, o iei de la capăt şi aşa până la capăt. Este o luptă care nu se termină niciodată, o luptă splendidă.

Şi viaţa?
Viaţa, viaţa e un lucru superb! Pentru mine viaţă înseamnă muncă multă şi puţine momente de singurătate în faţa unui pahar cu vin. Să nu scrieţi cu lapte... Mai înseamnă plimbare, aer şi iar singurătate.

Încet, încet se «face» portretul ac­torului Ştefan lordache...
Nu, el începe mai de departe. Începe în copilăria pe care am petrecut-o într-un cartier foarte special — în Rahova — se adună cu faptul că am trăit mult la ţară într-o familie de oameni cu mult umor, vedeţi ce ciudat...

De ce ciudat, dumneavoastră nu aveţi umor?
Nu. Adică am, altfel n-aş putea face meseria asta şi chiar c-aş fi nefericit. Am, dar un anume fel de umor... Pe urmă, între copilăria aceea şi maturitate a fost o tine­reţe ciudată, plină de greşeli, de căutări, de întrebări... Nici nu m-am gândit să ajung actor. Părinţii doreau să fac medicină, eu nu doream să fac nimic, apoi cineva mi-a spus: «Dă la teatrul», am dat şi am intrat. În primii doi ani stăteam în fundul clasei, mă uitam cu disperare la colegii mei ca o sălbăticiune şi nu înţtelegeam nimic. Pe urmă, deodată, aşa, a început să fie bine.

V-aţi păstrat şi acum un dram de «sălbăticie». Şi de copilărie.