Patru pictori naivi „povestesc” o întâlnire de dragoste filmată de regizorul Titus Mesaroș
Titus Mesaroș e cunoscut mai ales ca autor aI unor sobre reportaje despre construcții grandioase (
4000 de trepte spre cer), al unor tot atât de sobre documentare lirice (
Stuf) sau al unor anchete sociale de același tip (
Cuțitul). Sobrietate nu înseamnă însă lipsă de elocință și nici de strălucire. Sobrietate înseamnă pentru Titus Mesaroș cultivarea imaginii funcționale, de o expresivitate lapidară (cu concursul unor operatori ca
Willy Goldgraber sau Petre Gheorghe), înseamnă refuzul declamației până la a renunța la orice comentariu sau a reduce textul la câteva scurte propoziții pe care le citește, cu vocea sa deloc patetică, regizorul însuși.
Oricât de expresivă și de nuanțată, această elocință a regizorului părea să fie o opreliște în receptarea umorului. Ne-am înșelat. lată-l pe documentaristul Titus Mesaroș anexându-și și acest tărâm. Prilejul îl oferă ceea ce am putea numi „un film de artă" — analiza cinematografică a patru pictori naivi invitați să ilustreze pe pânză un cântecel galant de aceeași factură, intitulat „În pădurea cea stufoasă”. Cântecul este relatarea ingenuu-parodică a unei întâlniri amoroase în ambianță silvestră, iar ilustratorii săi plastici sunt Ghiță Mitrăchiță din comuna Bârca, judetul Dolj, Alexandrina Debreczeni din Pitești, binecunoscutul loniță Nicodim din satul Brusturi, județul Arad și tânărul lon Măric din satul Luncani, județul Bacău.
Având un libret, deci un fond muzical cât se poate de programatic și o ilustrare picturală cât se poate de figurativă, regizorul alege formula de a compune de patru ori aceeași schiță cinematografică. Ascultăm deci de patru ori, în interpretări diferite, respectivul cântecel și urmărim același „story” redat de fiecare dată altfel, cu alți „actori”, în alt decor, în altă lumină, cu alte gaguri și chiar în alt spirit, grație decupajului pe care-I realizează regizorul din tablourile (câte vreo zece) realizate de fiecare din pictori după povestirea dată și cântată.
Filmul rezultat are mai multe justificări. O justificare minimă: informează ce este pictura naivă, ca una din formele artei populare, citând patru ilustratori din diverse colțuri ale țării. O justificare de interes mediu: valorează diferențele de viziune și de tehnică ale meșterilor. În fine, o justificare mai înaltă: aceea de a fi pus în lumină resursele de ingenuitate și farmecul inedit al acestei picturi. Parcă am fi vrut, din acest ultim punct de vedere, un plus de acuitate și de vervă. Dar se pare că și în noua sa ipostază regizorul vrea să rămână sobru. Umorul său răzbate la suprafață doar ca schiță a unui zâmbet, iar comicul pe care-l practică se păstrează, chiar în grotesc, departe de orice cabotinism.
