Dicţionar cinematografic – Cinematecă

1. Ideea de cinematecă e susţinută încât de pionierii teoriei şi criticii de film. O dovedeşte, între altele, ancheta publicată în 1927 de revista «Les Cahiers de la République des Lettres». Germaine Dulac, René Jeanne, Georges Charensol — şi alături de ei oameni de teatru şi scriitori ca André Antoine sau Fernand Divoire — cer cu insistenţă crearea «bibliotecilor de filme» necesare «atât pentru documentarea istorică a viitorului, cât şi pentru păstrarea intactă a gândirii şi a efortului primilor cineaşti», cum spune Dulac. De-a lungul anilor, alte voci vor relua pledoaria, adăugând noi reflecţii despre rosturile arhivei de filme. Cinemateca nu se poate limita la simpla colecţionare, la conservarea operelor şi a documentelor cinematografice. Ea trebuie să intre în dialog cu spectatorul: «Am vedea foarte bine găsindu-şi adăpost acolo şedinţe de discuţie publică şi contradictorie, menite să fixeze ideile marelui public, «şi să nască un interes de curiozitate», scrie lon Cantacuzino într-un eseu din 1931. Nu mai puţin, cinemateca e chemată să contribuie la dezvoltarea studiilor despre film: «Dacă sarcina esenţială a unei cinemateci este reuniunea şi conservarea documentelor cinematografice, se pare că scopul ei e acela de a defrişa şi crea istoria cinematografului printr-un travaliu critic mereu reînnoit», afirmă, în 1945, Jean Grémillon.
2. La începutul anilor '20, apelurile în favoarea ideii de cinematecă îşi găsesc un prim răspuns: întemeiată la stăruţinele lui Victor Perrot, Cinémathèque de la Ville de Paris e o mică cinematecă specializată, cuprinzând documentare didactice. În a doua jumătate a deceniului următor, apar câteva dintre marile cinemateci naţionale: printre ele, figurează Film Library de pe lângă Museum of Modern Art de la New York, Cinémathèque Française (înfiinţată la Paris de Henri Langlois, Georges Franju şi Jean Mitry), British Film Institute (Londra), Gostamotond (Moscova); tot acum se constituie Federaţia Internaţională a Arhivelor de Film (F.I.A.F). După 1945, expansiunea cinematecilor se produce vertiginos pe aproape toate meridianele. La noi, ca pretutindeni de altfel, cinemateca deţine un loc central în dispozitivul instituţiilor destinate să asigure existenţa unei vieţi cinematografice active, complexe. Fondată în 1957, primită ca membru provizoriu în F.I.A.F. doi ani mai târziu, devenind membru efectiv al Federaţiei în 1960, Arhiva Naţională de Filme reprezintă astăzi un muzeu viu al cinematografului românesc şi străin, un nucleu al cercetării filmologice din ţara noastră (elaborarea filmografiei adnotate a producţiei naţionale rămâne o iniţiativă dintre cele mai preţioase), un avanpost în bătălia pentru propagarea culturii cinematografice pe scară largă.