​„Cine iubeşte şi lasă” – cronică de film

     Nu ştiu cum vor fi alte meserii, dar cea de gazetar (tipărit ori televizat) nu s-a prea bu­curat de simpatie în filmul românesc. Cu o singură excepţie (Ediţie specială de Mircea Daneliuc), omul cu stiloul sau telecamera a cam fost ţinta ironiilor faţă de conformismul şablonard (Cursa), superficiatitate, turism re­portericesc (Ciocolată cu alune), uscăciune şi prejudecată (Proba de microfon). Poate ca un fel de reparaţie morală pentru o profesie care consumă şi o cantitate de pasiune pe lângă talent, energie, hârtie, portretul e reluat în culori mai blânde, nu lipsite de o notă de umor, autoironie. Pentru că autoarea scena­riului, Sanda Faur, e ea însăşi o binecunos­cută publicistă care se ocupă, asemenea eroinei ei, de o rubrică foarte populară: „Cu­rier” (mai mult ori mai puţin sentimental). De aici şi o anume primejdie pe care scenarista a căutat să o evite cu tact: înduioşarea exce­sivă faţă de dramele selectate, dintre cele care revin cel mai des — ne asigură ea — în multele scrisori primite la redacţie. Schiţele propuse de scenariu — câteva femei dar şi vizăviurile lor, bărbaţii (pentru că e limpede fără ei n-ar apărea nici „crizele”) — au care câte o dominantă psihologică dar şi câteva culori complementare ce dau interpreţi­lor posibilităţi de nuanţare. Există, de pildă, clasica victimă a inocenţei — fata sedusă şi abandonată când junele află că va fi tata („n-am încă etatea să devin tată, mă tovărăşico?"); există nevasta devotată şi pa­răsită după nunta de argint de către un soţ îndrăgostit tomnatec — care ar renunţa la familie, nu şi la situaţia lui sociala, de director respectabil. Apoi o victimă — se pretinde ea — a credulităţii ei, în realitate o escroacă sentimentală ce profită de bunăvoinţa unora şi de umanismul legilor pentru a scăpa mai uşor de pedepsirea micilor infracţiuni, ca apoi s-o ia de la capăt, dând vina tot pe cei ce-o ajută. În fine e ea, ziarista noastră, prea ocupată să rezolve problemele altora, ca să-şi mai poată salva o căsnicie şi aşa con­venţională. El, consortul, nemaisuportând ae­rele de superioritate ale celei ce împarte în dreapta şi în stânga reţete de fericire, soluţii de viaţa, se retrage. Aici e punctul nevralgic al personajului Andrei Trifan. Eroarea ei fatală: aceea de-a se crede capabilă să gă­sească piatra filozofală, cheia fericirii univer­sale pentru fiecare aspect al crizei omeneşti. Dăscăleala ei — ca nevasta, dar şi ca mentor public — displace unora, care o reped, pe bună dreptate, pentru că prea se amestecă în toate. Dacă scenarista lăsase personajului şi o marjă de autoironie salvatoare, regizorul Gheorghe Turcu corectează cumva unghiul, luând situaţia Andrei prea în grav, în patetic. O tratare mai dezinvoltă ne-ar fi salvat de di­dacticismul ei ţeapăn, sâcâitor. În ciuda feminităţii, prezenţei ataşante a interpretei, Adela Mărculescu, o atare viziune asupra „eroului pozitiv”, creează mai degrabă o stare de res­pingere în loc de simpatie pentru duhovnica de la „Contemporana mea”. Cu eleganţă, discreţie, sobrietate, actriţa încearcă să-şi im­pună personajul dificil, mai ales prin reacţii tăcute: răbdare, înţelegere, alteori neîncre­dere, prudenţă, mânie chiar, când se vede de­zamăgită — şi mai puţin prin acţiunile de in­tervenţie „energică” în urgenţele sentimentale la care e chemată (exagerat!) zi şi noapte. In­tervenţii de genul: avertismentul telefonic dat femii care vrea să „spargă” liniştea unei fa­milii chipurile „unite şi fericite”; o vizită os­tentativă într-o grădiniţă pentru a retrezi in­stincţul matern at tinerei abandonate; o dis­cuţie (penibilă!) cu cel care „iubeşte şi lasă”. Gingaş, mult prea gingaş teritoriul — „drep­tul” de a te amesteca în viaţa altora şi de-a sugera reţete universale când fiecare om e un unicat. Dar, mă rog, vorba inginerului-soţ — „e şi asta o meserie”. Totul e cum ţi-o faci ca să te simţi „util” fără a jigni sensibilitatea, personalitatea fiecăruia. Pe lângă orgoliul de sfetnic „en titre”, Andra mai posedă şi un puternic dispreţ faţă de profesiile neumaniste — ingineria soţului, în speţă. Şi nici la acest ca­pitol ironia autorilor faţă de deplasata ironie a personajului nu funcţionează. Prejudecata lui (naivă, desuetă) faţă de tot ce e tehnic (şi casnic — vezi scena cu clătitele) pare îmbră­ţişată de film. Ori poate mă înşel eu şi nu descifrez intenţiile critice ale regizorului? Într-o singură secvenţă — teatrul de amatori din Ciumafala cu admirabila scenetă improvi­zată atât de spiritual de femeile în travesti, regăsim pe autorul antologicei comedii O mică întâmplare. Şi câtă nevoie, exact pe această dificilă temă a „contemporanei noas­tre” şi a noilor ei prejudecăţi, simţeam, cu to­ţii, de umorul, ironia blândă a lui Gheorghe Turcu. Noroc că şi-a asigurat o distribuţie care funcţionează aproape de la sine: Coca Andronescu — o revenire de zile mari în fil­mul românesc. Zâmbetul ei între lacrimă şi tandreţe, cochetăria ei disperată şi ridicolă pentru a-şi readuce bărbatul, „mămoşenia” cu care îi strânge fularul, dar aleargă, când se îngroaşă gluma să-I „toarne” la şef, fac din personajul ei unul din cele mai credibile, emoţionante ale filmului. Cu treceri neaştep­tate, de la nevinovaţia (jucată) la insolenţa fi­nală, când pretinde totul de la societate, per­sonajul Miei Istrate e condus cu haz şi mă­sură de Tora Vasilescu.      Cu câteva momente impresionante (în prim-planuri mai ales) dar şi cu stângacii în scenele statice, prea lungi, pentru că regizorul nu s-a îndurat să taie „re­citalul” şi a lăsat o scenă grea (confesiunea de la cămin) numai pe umerii tinerei actriţe Rodica Negrea, se defăşoară, între patetism real şi melodramă, povestea Olguţei.
     O surpriză plăcuta, Silvia Năstase, pe post de „spargătoare” a tihnei conjugale. Şi un partener, duios dar feroce, când e vorba de a-şi apăra poziţia socială, Nelu Pandele, tălmăcit cu fineţe de Ştefan Radof. Mai puţin duios, chiar sarcastic, inginerul-soţ bine conceput de Costel Constantin.
     Nu cred că a găsit tonul sugerat de scena­riu (când parodic, idilic în reveriile hazlii ale Andrei, când realist-casnic, în ambianţele obişnuite) — scenografa Ana Pavlu. Mai apli­cate condiţiei persoajelor, costumele Tomi­nei.
     Mai puţin inspirată ca de obicei, partitura muzicală a lui Tiberiu Olah (un prea dulceag motiv ce o defineşte pe Andra). Cu toate că montajul (Adina Georgescu) a intuit structura dramatică a povestirii făcând efortul să aducă filmul la un ritm mai captivant, decupajul şi imaginea tratează, convenţional, static, teatral, un scenariu care, prin construcţia lui mozaicată, cu replici şi detalii de viaţa, s-ar fi pretat la o cu totul altă mişcare.      Tip ciné-vérité, mai degrabă.