Revistă online editată de Uniunea Cineaștilor din România

Premiul pentru publicistică 2015 al Asociaţiei Criticilor de film




Gheorghe Cozorici


  • Actor
  • Născut(ă): 16.07.1933 la Arbore (Suceava)
  • Decedat(ă): 18.12.1993 la Bucureşti
Angajat ca muncitor la Uzinele Vulcan, dă examen de admitere la IATC, secția Actorie, clasa Aura Buzescu. Absolvent al Institutului de Artă Dramatică București (1956), în ”generația de aur”, cu George Constantin, Amza Pellea, Silviu Stănculescu, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Silvia Popovici, Gina Patrichi. Actor la Teatrul Național București, apoi pleacă la Teatrul Național din Craiova împreună cu colegii de generație. Joacă, în 1958, rolul Hamlet, în regia lui Vlad Mugur, alături de Silvia Popovici (Ofelia) și Amza Pellea (Horatio). În 1959 revine la Teatrul Național București.

Trivia

  • I se spunea ”Prințul”, iar colegii îi spuneau Ghiță.
  • Recunoscut pentru timbrul special al vocii, a înregistrat multe piese pentru teatrul radiofonic și o celebră interpretare a ”Scrisorii a III-a” a lui Mihai Eminescu.
  • Interpretează de două ori personajul Ştefan cel Mare devenind un fel de efigie în cinema a personajului istoric, aşa cum George Calboreanu a fost în teatru
  • Interpretează de trei ori personajul Dumitru Dumitru în cele trei filme inspirate din proza lui Dinu Săraru: Clipa (regia Gheorghe Vitanidis), Vânătoarea de vulpi (regia Mircea Daneliuc), Dragostea şi revoluţia (regia Gheorghe Vitanidis)
  • Distins cu  Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967).
Gheorghe Cozorici despre...
...profesia de actor
:
“Un actor trebuie să ştie cu precizie matematică ce are de gândit, pentru ca să ştie mai apoi cum să rostească acele gânduri.” (Ziarul Metropolis)
“În teatru, textul trebuie visat. Spontaneitatea vine pe urmă, ea este parte din arta actorului, iar arta actorului nu se face pe moment, cu un text improvizat, ci este rezultatul unei munci de laborator intim.” (Eva Sîrbu - ”Interviuri uitate” - Vezi Cinetipar)
...rolul Ștefan cel Mare:
“Pelicula nu iartă nimic – golul şi panica, frica de a nu găsi cuvântul, verbul, panica lipsei timpului de gândire. Teama că înşir vorbe pe care nu am avut timp să le gândesc. Sigur că mie mi-a dispărut acea frică de aparat şi nu pot să trec peste asta fără să-l amintesc pe Mircea Drăgan şi «Fraţii Jderi» şi «Ştefan cel Mare»”
...filmul Clipa:
“Filmul pe care l-a făcut Vitanidis după cartea lui Săraru reprezintă, şi ca timp de gândire şi ca travaliu, această trecere a omului prin purgatoriu.” “Există comanda aceea «Motor!» Şi oamenii din spatele aparatului de filmat care îmi vânează expresia în timp ce eu rostesc un text învăţat cu o oră înainte, ca nu cumva să-l tocesc, ca să fiu spontan. După părerea mea nu se creează astfel spontaneitatea, ci golul acela din privire…. Acolo, pe platou, ştiu că-mi vine travelling-ul peste picioare, că-mi intră reflectoarele în ochi, că strigă regizorul «Intră, Ghiţă!» Şi de toate acestea trebuie să fac abstracţie şi să ţin cont în acelaşi timp. Spontaneitatea vine pe urmă. Ea se face printr-o muncă de elaborare, ea face parte din arta actorului. Iar arta actorului nu se face «pe moment» şi cu un text improvizat, ci este rezultatul unei munci de laborator, de studiu.”