Când îşi intitulează cartea „Interviuri uitate”,
Eva Sîrbu ne păcăleşte puţin. Are dreptate
Radu Cosaşu care, în preambulul său poreclit „Vivre sa vie” la „Cinema”, scris în stilul supravieţuirilor cu Stan şi Bran, ne comunică faptul că sunt câţiva care nu pot uita, ca-n tangourile nemuritoare, interviurile Evei Sîrbu din revista „Cinema” . Ba chiar ne întreabă, cu patetismul său dâmboviţean: „avem dreptul democratic de a nu le uita, aşa cum suntem, o minoritate, puţini puţintei, cam câţi ne strângeam pe atunci ca să vedem, în case reci, cu vodcă şi un video alături,
Căinţa?” Avem dreptul democratic de a nu le uita, i-aş răspunde, cu patetismul meu braşovean, nu numai pentru că eram în „camera de alături”, ci pentru că interviurile „uitate” ale Evei Sîrbu au fost, pentru noi, „pescăruşi de furtună”, oaze într-o Sahară fără sfârşit. Ba mai mult, am fost alături, ani de zile, şi de cronicile „uitate” ale Evei Sîrbu din „Contemporanul” de altădată, cărora le-ar sta — şi lor — atât de bine într-un volum-două. Ca să nu mai lungesc vorba cu „prietenia prea veche ca să mai poată fi uitată” din dedicaţia autoarei... Eva Sîrbu îşi strânge, aşadar, în primul său volum de interviuri uitate „care nu se pot uita”, 33 de dialoguri cu actori, purtate între anii 1971 şi 1981, publicate în revista „Cinema” (volumul al doilea al ciclului, care vine spre zilele noastre, este şi el „pe ţeavă”)...
Pe de altă parte, este un pic de adevăr în povestea asta cu interviurile uitate: mulţi dintre actorii cu care autoarea a vorbit de-a lungul anilor au plecat pe drumul uitării (verificaţi afirmaţia aceasta — oricum riscantă — cu opinii ale tinerilor de azi!). „Viaţa e făcută mai mult din roluri nejucate” credea
György Kovács în 1971, dar pleca dintre noi în 1977... „Noi trăim clipa” , spunea
Silvia Popovici tot în 1971, trăindu-şi clipa până-n 1993... „Oamenii se nasc, trăiesc şi mor copii” spunea, în 1971,
Amza Pellea, cu 12 ani inainte de marea sa trecere... „Am simţit intotdeauna nevoia să rămână ceva după mine” mărturisea, tot pe atunci,
Emanoil Petruţ şi, tot după 12 ani, lăsa în urmă doar filmele şi amintirea... „Comedia face parte din noi” zicea, în 1972,
Toma Caragiu, dar peste cinci ani venea cutremurul din martie... „Am fost şi foarte fericită şi foarte nefericită, niciodată, n-am fost la rnijloc” spunea
Gina Patrichi, lăsându-ne foarte trişti în 1994... „Omul n-are vârstă” credea
Octavian Cotescu, în 1972, dar anii săi, în 1985, aveau să rămână 54... „În meseria noastră, oamenii sunt uitaţi repede” ne dădea dreptate, în 1973,
George Constantin; de la plecarea lui au şi trecut doi ani... „Să potriveşti vorba cu fapta” ne sfătuia
Fory Etterle, în 1973, cu un deceniu înainte de-a pleca „Aştept să mă împac cu ideea că nu sunt nemuritoare” mărturisea
Eliza Petrăchescu, cu câteva zile înaintea cutremurului din 1977...
Sunt apoi şi alte uitări, la fel de triste parcă... Unii au încercat, zadarnic fireşte, să-l uite pe
Radu Beligan, cel din 1972, care avertiza de pe atunci că „prejudecata este duşmanul nr. 1 al înţelegerii”. Alţii s-au străduit cât au putut să-l îndepărteze pe
Liviu Ciulei (tocmai pentru că se simţea, ca atâţia alţi artişti, „responsabil al atitudinii sale de gânditor în societate”), dar marele regizor şi actor, de teatru. şi de film, a rămas printre noi... Pe alţii i-a cam uitat filmul, deşi, cum zicea
Ioana Bulcă din 1972, „dacă nu suntem văzuţi, noi nu existăm”. În sfârşit, alţii au încercat, zadarnic, fireşte, să se uite pe sine, deşi
Victor Rebengiuc era convins, din 1973, că „fiecare este mare prin el însuşi”. Dar să lăsăm de-o parte uitarea. În cartea Evei Sîrbu vorbesc mulţi alţi actori (până la 33):
Irina Petrescu („tinereţea e un accident biologic”),
Florin Piersic („succesul, ce plăcere!”),
Margareta Pogonat („să fim noi înşine”),
Ion Besoiu („cred că sunt un actor util şi asta îmi ajunge”),
Ilarion Ciobanu („mă gândesc la un personaj... al singurătăţii omeneşti”),
Ştefan Iordache („sper să nu devin niciodată mai înţelept”),
Mariana Mihuţ („pot fi şi frumoasă dacă trebuie”),
Ernest Maftei („filmul se face cu oameni care îl iubesc"),
George Motoi („ actorul nu e decât o propunere"),
Tamara Buciuceanu („întotdeauna am fost o «tânără speranţă»”),
Leopoldina Bălănuţă („puterea de a aştepta”),
Mircea Diaconu („nimeni nu-i nesfârşit”),
Ovidiu Iuliu Moldovan („cred în generaţia mea”),
Tora Vasilescu („vreau neapărat să rămân optimistă”),
Dorel Vişan („filmul este arta tăcerilor”),
Mitică Popescu („nu poţi spune adevărul de unul singur”),
Iurie Darie („nu e ruşine să cazi de pe cal”),
Clody Berthola („pentru mine filmul este fascinaţie”),
Adrian Pintea („îndrăznesc să cred că va renaşte curând condiţia enciclopedică a artistului”)...
„Fişe aproape personale” , cum le numeşte autoarea, completează portretul fiecărui actor-personaj din cartea Evei Sîrbu. Iar prin personajele sale, ca un scenarist şi regizor ideal (care este, dar nu se simte), Eva Sîrbu desenează — cu talent, cu pricepere, cu spontaneitate, cu farmec — un deceniu de teatru şi, mai ales, de film românesc.
(Noul Cinema nr. 2/1996)