REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Uitări spre neuitare

"Actorii noştri. Interviuri uitate"

Eva Sîrbu

  • Editura Ara
  • Bucureşti, 1995
  • 272 pagini

Uitări spre neuitare


     Când îşi intitulează cartea „Interviuri uitate”, Eva Sîrbu ne păcăleşte puţin. Are dreptate Radu Cosaşu care, în preambulul său poreclit „Vivre sa vie” la „Cinema”, scris în stilul supravieţuirilor cu Stan şi Bran, ne comunică faptul că sunt câţiva care nu pot uita, ca-n tangourile nemuritoare, interviurile Evei Sîrbu din revista „Cinema” . Ba chiar ne întreabă, cu patetismul său dâmboviţean: „avem dreptul democratic de a nu le uita, aşa cum suntem, o minoritate, puţini puţintei, cam câţi ne strângeam pe atunci ca să vedem, în case reci, cu vodcă şi un video alături, Căinţa?” Avem dreptul democratic de a nu le uita, i-aş răspunde, cu patetismul meu braşovean, nu numai pentru că eram în „ca­mera de alături”, ci pentru că interviurile „uitate” ale Evei Sîrbu au fost, pentru noi, „pescăruşi de furtună”, oaze într-o Sahară fără sfârşit. Ba mai mult, am fost alături, ani de zile, şi de cronicile „uitate” ale Evei Sîrbu din „Contemporanul” de altădată, cărora le-ar sta — şi lor — atât de bine într-un volum-două. Ca să nu mai lungesc vorba cu „prietenia prea veche ca să mai poată fi uitată” din dedicaţia autoarei... Eva Sîrbu îşi strânge, aşadar, în primul său volum de interviuri uitate „care nu se pot uita”, 33 de dialoguri cu actori, purtate între anii 1971 şi 1981, publicate în revista „Cinema” (volumul al doilea al ciclului, care vine spre zilele noastre, este şi el „pe ţeavă”)...
     Pe de altă parte, este un pic de adevăr în povestea asta cu interviurile uitate: mulţi dintre actorii cu care autoarea a vorbit de-a lungul anilor au plecat pe drumul uitării (verificaţi afirmaţia aceasta — oricum riscantă — cu opinii ale tinerilor de azi!). „Viaţa e făcută mai mult din roluri nejucate” credea György Kovács în 1971, dar pleca dintre noi în 1977... „Noi trăim clipa” , spunea Silvia Popovici tot în 1971, trăindu-şi clipa până-n 1993... „Oamenii se nasc, trăiesc şi mor copii” spunea, în 1971, Amza Pellea, cu 12 ani inainte de marea sa trecere... „Am simţit intotdeauna nevoia să rămână ceva după mine” mărturisea, tot pe atunci, Emanoil Petruţ şi, tot după 12 ani, lăsa în urmă doar filmele şi amintirea... „Comedia face parte din noi” zicea, în 1972, Toma Caragiu, dar peste cinci ani venea cutremurul din martie... „Am fost şi foarte fericită şi foarte nefericită, niciodată, n-am fost la rnijloc” spunea Gina Patrichi, lăsându-ne foarte trişti în 1994... „Omul n-are vârstă” credea Octavian Cotescu, în 1972, dar anii săi, în 1985, aveau să rămână 54... „În meseria noastră, oamenii sunt uitaţi repede” ne dădea dreptate, în 1973, George Constantin; de la plecarea lui au şi trecut doi ani... „Să potriveşti vorba cu fapta” ne sfătuia Fory Etterle, în 1973, cu un deceniu înainte de-a pleca „Aştept să mă împac cu ideea că nu sunt nemuritoare” mărturisea Eliza Petrăchescu, cu câteva zile înaintea cutremurului din 1977...
     Sunt apoi şi alte uitări, la fel de triste parcă... Unii au încercat, zadarnic fireşte, să-l uite pe Radu Beligan, cel din 1972, care avertiza de pe atunci că „prejudecata este duşmanul nr. 1 al înţelegerii”. Alţii s-au străduit cât au putut să-l îndepărteze pe Liviu Ciulei (tocmai pentru că se simţea, ca atâţia alţi artişti, „responsabil al atitudinii sale de gânditor în societate”), dar marele regizor şi actor, de teatru. şi de film, a rămas printre noi... Pe alţii i-a cam uitat filmul, deşi, cum zicea Ioana Bulcă din 1972, „dacă nu suntem văzuţi, noi nu existăm”. În sfârşit, alţii au încercat, zadarnic, fireşte, să se uite pe sine, deşi Victor Rebengiuc era convins, din 1973, că „fiecare este mare prin el însuşi”. Dar să lăsăm de-o parte uitarea. În cartea Evei Sîrbu vorbesc mulţi alţi actori (până la 33): Irina Petrescu („tinereţea e un accident bio­logic”), Florin Piersic („succesul, ce plăcere!”), Margareta Pogonat („să fim noi înşine”), Ion Besoiu („cred că sunt un actor util şi asta îmi ajunge”), Ilarion Ciobanu („mă gândesc la un personaj... al singurătăţii omeneşti”), Ştefan Iordache („sper să nu devin niciodată mai înţelept”), Mariana Mihuţ („pot fi şi frumoasă dacă trebuie”), Ernest Maftei („filmul se face cu oameni care îl iubesc"), George Motoi („ actorul nu e decât o propunere"), Tamara Buciuceanu („întotdeauna am fost o «tânără speranţă»”), Leopoldina Bălănuţă („puterea de a aştepta”), Mircea Diaconu („nimeni nu-i nesfârşit”), Ovidiu Iuliu Moldovan („cred în generaţia mea”), Tora Vasilescu („vreau neapărat să rămân optimistă”), Dorel Vişan („filmul este arta tăcerilor”), Mitică Popescu („nu poţi spune adevărul de unul singur”), Iurie Darie („nu e ruşine să cazi de pe cal”), Clody Berthola („pentru mine filmul este fascinaţie”), Adrian Pintea („îndrăznesc să cred că va renaşte curând condiţia enciclopedică a artistului”)...
     „Fişe aproape personale” , cum le numeşte autoarea, completează portretul fiecărui actor-personaj din cartea Evei Sîrbu. Iar prin personajele sale, ca un scenarist şi regizor ideal (care este, dar nu se simte), Eva Sîrbu desenează — cu talent, cu pricepere, cu spontaneitate, cu farmec — un deceniu de teatru şi, mai ales, de film românesc.
 
(Cultura naţională, 4 iulie 1996)
 

Un foileton cu 33 de episoade

de Rolland Man
     Actorul — ce este el? Cine este el?
     Pentru unii, actorul este starul, cel pe care-I văd pe scenă sau pe ecran, trecând de la un personaj la altul, schimbând costume, călătorind în timp şi spaţiu. Ei îşi închipuie o vedetă lipsită de griji, înconjurată de dragoste şi admiraţie, trăind într-o lume inaccesibilă muritorilor de rând, o lume a luxului, a fastului, un vis...
     Pentru alţii, actorul e doar un pion în mâna regizorilor care fac ce vor cu el. Îl mută dintr-un loc în altul, îl obligă să râdă, să plângă, să iubească, să urască, să fie bun şi generos sau rău şi meschin. Apoi vin criticii şi-i dau o notă, spunând cât de bun sau cât de rău a fost într-un rol, cum a evoluat de la un film la altul, câte speranţe a confirmat sau a înşelat.
     Şi iată cum actorul are mai multe feţe şi în viaţa sa „civilă”, nu numai acolo unde îşi exercită profesia, la teatru sau la cinematograf. Ce există însă dincolo de aceste imagini incomplete pe care le avem despre el? Ce gândeşte el, ce simte, ce crede? Uneori ne punem aceste întrebări şi nu ştim unde putem găsi un răspuns. Şi atunci citim interviuri. Dar interviul este un gen publicistic extrem de dificil. Să realizezi un interviu bun, care să reflecte cu adevărat personalitatea interlocutorului, nu este deloc uşor. Pentru că există interviuri şi interviuri. Unele se mulţumesc doar să potolească foamea de senzaţional, la întrebări superficiale se dau răspunsuri pe măsură — starea civilă, numărul copiilor, aventuri amoroase, anecdote picante, răfuieli personale. Altele sunt realizate doar în scopuri promoţionale şi se opresc asupra ultimului rol, despre care se vorbeşte numai de bine, pentru că spectatorul−cititor trebuie atras în sală. Puţine merg mai departe, pentru că puţini ştiu să meargă mai departe.
     Printre acei puţini oameni care ştiu să facă dintr-un interviu un adevărat portret se numără colega noastră Eva Sîrbu (sper să accepte acest „colega”, care pare a spune puţin, dar de fapt exprimă mult). Când iei în mâna volumul „lnterviuri uitate” (dar de ce uitate?) — despre care, modestă, afirma că nu-i aparţine, şi că ar trebui semnat de toţi cei intervievaţi în calitate de coautori — şi începi să-I citeşti, simţi nevoia imperioasă să mergi mai departe. Fiecare interviu e un episod dintr-un foileton, cu un promiţător „va urma” la sfârşit, căci este anunţat şi un al doilea volum. Personajul comun tuturor episoadelor este autoarea interviurilor care, discretă, se retrage undeva, în planul doi, lăsându-I pe fiecare „invitat special” să se desfăşoare, să-şi spună părerile, păsurile, bucuriile, dezvăluindu-se privirii noastre. Intervenţiile sale sunt scurte şi la obiect, întotdeauna incitante.
     Mărturisesc că există un dram de invidie colegială în faţa acestor convorbiri. Pentru că Eva Sîrbu posedă acel talent special de a-I face pe celălalt să vorbească bine şi interesant despre sine, să spună lucruri pe care poate nici nu s-a gândit vreodată că le va declara public, practic să se expună. Printre cei 33 de actori există şi câţiva care nu se numără printre preferaţii mei, dar am citit interviurile lor cu aceeaşi plăcere ca şi pe cele date de interpreţi mei favoriţi. Şi nu doar pentru că mi s-a propus să scriu despre această carte, ci pentru că ele sunt cu adevărat interesante. Se spun adevăruri pe care mulţi nu aveau curajul să le spună în perioada respectivă (interviurile au fost realizate între 1971 şi 1981 şi au apărut în revista „Cinema”). Şi o bună parte sunt valabile şi astăzi.
     Unii cred că aceşti actori care interpretau de multe ori roluri false în filme mincinoase îşi făceau meseria ca nişte automate, trecând de la un rol la altul fără a gândi prea mult. Nu e aşa, ne reamintesc aceste interviuri, realizate „atunci”, în care se vorbeşte despre falsitatea scenariilor, despre şabloane, lozinci. Vreţi dovezi? lată câteva, alese aproape la întâmplare: „A machia adevărul mi se pare astăzi un act retrograd.” (Irina Petrescu); „Problema de fond este absenţa din filmele noastre exact a problemelor de fond ale realităţii noastre.” (Leopoldina Bălănuţă); „Poate că lucrurile s-ar schimba dacă cele trei−patru teme predilecte ale cinematografiei noastre s-ar diversifica şi ele.” (Mircea Diaconu); „Din păcate, eforturile noastre de a transforma, curent sau frecvent, un personaj care vehiculează gongoric «mari adevăruri», fără suportul artistic credibil necesar, într-un personaj viabil şi convingător sunt, în ultima vreme, foarte mari.” (Ovidiu luliu Moldovan); „Noi spunem că trebuie, şi trebuie, ca omul potrivit să fie la locul potrivit, numai că-i potrivim exact unde nu trebuie.” (Dorel Vişan); „Creăm impresia că nu suntem în stare să vedem mai departe de pragul uşii noastre şi nu este adevărat.” (Clody Berthola)
     Dacă aveţi impresia că ne aflăm în faţa unui volum politic, vă înşelaţi. Sunt păreri politice doar în măsura în care a spune ce gândeşti cu adevărat se transformă într-un act politic. Interviurile acestea sunt însă mult mai mult decât atât. Sunt dovada unui interes pentru meseria pe care actorii o practică, a conştiinţei că prin ceea ce fac ei îi pot influenţa şi pe alţii. Navigând printre cele 33 de interviuri, îţi dai seama că de foarte multe ori actorii erau mai buni decât rolurile pe care le interpretau.
     Şi n-aş vrea să închei fără a-I cita pe Mitică Popescu: „Am observat că la noi eşecul unui coleg bucură mai mult decât succesul.”
     Volumul semnat de Eva Sîrbu este un succes. Şi-mi place să cred că acesta îi va bucura pe toţi colegii noştri.
(Noul Cinema nr. 2/1996)
Cuvinte cheie: calin caliman, cinetipar aarc.ro, eva sirbu, interviuri uitate, recenzie carte, rolland man

Opinii: